Rămăsesem dator cu partea a II-a a cronicuței mele de vacanță. Reluăm azi (cu ceva întârziere și cu câteva amintiri estompate).

Praid

Pornisem spre Praid cu inima îndoită. De explicat având în vedere că în ultimii 5-6 ani vacanțele noastre au fost petrecute numai pe la Sibiu-Rășinari. Nu știam ce găsim acolo, care sunt condițiile, cum sunt oamenii, etc. Iubeam felul de-a fi a oamenilor din Mărginime. Calmi, ardeleni în adevăratul sens al cuvântului. Primitori și deschiși, ne-au “adoptat” și ne tratează ca pe copiii lor. Aveam să ajungem într-o zonă cu populație preponderent de origine maghiară. Chiar am aruncat un ochi pe Wikipedia și-am aflat că-s ~95% maghiari. În glumă am zis că “noah, sper ca restul de 5% să nu fie țigani”. Inutil de spus că prima persoană pe care-am văzut-o într-un sat când am intrat în județul Harghita purta fuste colorate (deși era o țigăncușă blondă destul de frumușică).

Am hotărât să nu pornim cu prejudecăți și să fim deschiși și cât mai relaxați în ceea ce privește zona. Și nu ne-a părut rău (cu mici excepții).

Drumul din Sibiu spre Praid a fost o minunăție. Mergeam cât de încet puteam ca să am ocazia de-a mă bucura de peisajele din jur. GPS-ul mi-a făcut plăcerea în vacanța asta de-a mă băga numai pe drumuri secundare, relativ neumblate, uneori mai prost asfaltate dar cu niște peisaje superbe. O să pun niște poze mai jos. Pentru că eram relativ în viteză (nu vroiam să ajungem prea târziu acolo) nu prea am oprit pentru poze. Prietena mea s-a specializat în făcutul pozelor din mers și OIS-ul de pe camera compactă Panasonic și-a făcut și el treaba. Așadar avem și poze de pe drum.

Am ajuns în Praid undeva în jurul orei 17. Inițial am luat-o pe strada cu salina, stradă care este plină de comercianți ambulanți. Am rămas amândoi cu gurile căscate. Era lume de ziceai că suntem la mare în Costinești. Plin de popor. Nu ne așteptam la așa ceva. După câteva minute de bâjbâit pe străzile din Praid am găsit și pensiunea. Am trecut peste barierele de limbaj și-am reușit să ne cazăm. Condițiile erau excelente. Camera mare, cu televizor color și frigider în cameră. O baie tot relativ măricică, apă caldă non-stop. Și curat lună. În plus, internet wireless (ce-i drept “reparat” de mine cu un cablu conectat la locul lui în router). Parcare în curte și servicii adiționale de genul “curățenie în camere la cerere”. Condiții de hotel de 2 * pe afară (nu pe la noi, că la 2* la noi te scarpini minim 2 săptămâni). A doua surprinză plăcută am avut-o când am văzut scorurile de la restaurantul pensiunii. Bere Ciuc la 3 lei, haleală ieftină (și bună aveam să aflăm în zilele următoare). Reușisem să scăpăm de ceea ce ne era cel mai frică și anume de condițiile în care vom dormi 5 nopți.

A doua zi am plecat spre salina din Praid. Intrarea în salină se face cu un autobuz, după care mai sunt de coborât câteva zeci de scări până în zona organizată pentru tratament. De la sistemul de intrare cu cartelă cu coduri de bare am început să-mi dau seama că o să am și aici surprize plăcute. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ceea ce am văzut când am intrat efectiv în salină. Era PLIN de lume. Dotată cu mese și băncuțe de lemn puse pe margine, pe toată lungimea pereților, cu leagăne și locuri de joacă pentru copii, cu mese de ping-pong, salina era plină ochi. Mesele și băncuțele de lemn erau toate ocupate, de mesele de ping-pong nu mai zic. Ca să nu mai zic că aveam și semnal full pe Orange. La ieșirea din salină este și un restaurant de tip “împinge-tava” care bate la fundul restaurantul din Ikea. Plus o cramă pe care n-am avut ocazia s-o vizităm. Am stat câteva ore în salină după care am urcat la suprafață pentru o plimbare prin Praid.

Corund

În ziua următoare am fost mai leneși. Am plecat prin împrejurimile Praid-ului să vedem cam ce găsim. Din Sovata am luat un ghid turistic al zonei (n-am apucat să ne plimbăm prea mult prin Sovata). După care am plecat spre Corund. Localitate cunoscută pentru ceramica populară. Am cumpărat câteva prostii pentru cei de-acasă și pentru noi, ne-am plimbat pe la tarabe și ne-am întors în Praid.

Tot în Corund am dat peste prima chestie deranjantă din zonă. Pe la tarabele aranjate pe marginea drumului (nu la toate dar la majoritatea) era atârnată la loc de cinste harta “Ungariei Mari”. Aia în care orașul București este pe undeva în apropierea graniței cu “Ungaria Mare”. Chestie pentru care-ar trebui arși bine de tot la buzunar respectivii comercianți. Fără alte comentarii. De ani buni reacția autorităților din România vis-a-vis de “problema maghiară” a fost una destul de “moale”. Fie că au ținut la voturile populației de origine maghiară, fie că le-a fost teamă de reacția Uniunii Europene, ai noștri au fost mai impotenți decât un moșneag de 90 de ani. Ideea e simplă. Ai drepturile astea și obligațiile astea. Nu le respecți, nu pupi cetățenie, n-ai drepturi ca cetățean român. Nu de alta da’ mi se pare cel puțin stupid să aibă cetățenie română oameni care abia sunt în stare să rupă 2-3 propoziții în limba asta. Chestia cu harta Ungariei Mari mi se pare cea mai mare mârlănie făcută de “iredentiștii” maghiari.

Sighișoara

Ziua următoare am vizitat Sighișoara. Circa 80-90km din Praid până în Sighișoara dar a meritat. Păcat că edilii din Sighișoara s-au gândit c-ar fi o idee bună să facă lucrări de renovare pe la drumurile din cetate fix în cea mai aglomerată perioada a anului. Prin urmare Sighișoara era plină de praf și de mizerie. Noroc cu punctele din cetate din care aveai o priveliște superbă a orașului și-a împrejurimilor. Și cu un cuțu extrem de fotogenic care-a stat să pozeze extrem de relaxat. Ghinion cu modul în care arăta orașul și cu grămada de țigani care cerșeau. Unul dintre ei, mic și negru a început cu “prego, 1 euro, mangiare….”. Ce ziceau ăia cu discriminarea ?

Lacu Roșu – Cheile Bicazului – Bicaz

De departe cea mai mișto plimbare a fost cea până la Lacu Roșu și Bicaz. Drumul din Praid spre Gheorghieni este absolut fantastic. Destul de prost asfaltat pe alocuri dar minunat. Alternează de la serpentine printr-o pădure deasă de brad până la drum drept pe un podiș în care ești înconjurat din toate părțile de munți. Genial.

Am stat câteva zile în Lacu Roșu când eram copil, acum câțiva ani buni. Pe atunci zona era destul de liniștită și curată. Not anymore. Plecând de la țăranii care adoră să scârțâie roțile pe Cheile Bicazului și până la mizeriile din jurul lacului. Zona a rămas însă la fel de frumoasă.

După un scurt popas în Lacu Roșu am plecat spre Bicaz (lacul de acumulare). Acolo am înțeles de ce e “dulșele grai moldovenesc”. După zilele în care de abia am auzit câteva cuvinte în limba română, moldoveneasca în care mi s-a adresat tanti de la Petrom-ul din Bicaz a sunat extraordinar.

La baraj la Bicaz am făcut cele mai mișto poze din tot concediul. Printre care și un HDR (printre primele făcute de mine chiar) care arată demențial. Ajutat mai mult de peisajul nemaipomenit decât de calitățile mele de fotograf. Tot pe baraj mi s-a întâmplat o chestie extrem de haioasă. Am scos trepiedul din mașină și făceam poze pentru o panoramă cu Nikon D40-ul meu. Pe lângă noi începe să se învârtă agentul de pază care stă de obicei în zonă. Vine la noi și ne întreabă încet de unde suntem. Noi : “din București”. El : “da, dar de la ce ziar ?”. Mă pocnește râsul și-i zic că nu suntem de la ziar, facem pozele pentru noi. El “sigur ? ca să știm și noi cine-a fost pe aici că ne întreabă de sus”. Am încercat să-l asigur că nu pozez afacerile de pe malul lacului ale “întreprinzătorilor”  locali dar nu cred că l-am convins prea tare. S-a uitat lung după noi până când am plecat. Și pe la Bicaz mai fusesem cu câțiva ani în urmă. Și atunci când am fost lacul era plin de gunoaie și pet-uri de plastic. Am fost plăcut surprins acum să-l văd perfect curat.

În ultima seară în Praid am apucat să discutăm și cu patronul pensiunii la care am stat. Noi venisem la Praid cu “noua” găselniță a Ministerului Turismului, tichetele de vacanță. Patronul, un ungur isteț, a spus că a fost printre primii din zonă care s-a băgat la treaba cu tichetele. Și că sunt tâmpiți cei care nu o fac pentru că nu realizează că tichetele respective ajută turismul intern. Și nu pot să spun că i-am văzut pensiunea goală în cele 5 nopți state acolo. Semnul cu “Nu avem camere libere” a fost omniprezent. Deci tind să-i dau dreptate. Bine, că majoritatea firmelor care emit tichete au niște comisioane absolut nesimțite asta-i partea a doua. Și e caracteristică românilor.

Concluzia finală ar fi că “ia uite ce țară frumoasă au ungurii ăștia pe aici…”. Partea bună e că măcar ei au grijă de ea.

Urmează pozele :