Scot nițel nasu’ din bârlog (și promit că plec repede la loc) ca să comentez o chestiune care mi se pare că a căzut în plan secundar (din cauza șutului în cur binemeritat pe care și l-a luat antivaxxerița preferată a românilor) și e păcat că se întâmplă asta.
Mă refer la micul scandal din jurul articolului despre revenge porn de pe Casa Jurnalistului și mai ales la modul cum au ales cei de pe acolo să gestioneze o problemă reală pe care o au. Ca jurnalist, din punctul meu de vedere, adevărul (prin prezentarea faptelor din perspectiva tuturor părților implicate) trebuie să fie scopul final. Nu stârnirea de emoții, nu empatia cu una dintre părți, nu stoarcerea de lacrimi și atenție. Că ăla nu mai e jurnalism, e literatură.

Din cauza asta Casa Jurnalistului nu mai e de ceva vreme ceva mai mult decât un cenaclu artistic care produce literatură emoțională cu niște efort de documentare ce-i drept. Ar putea mai mult dar asta ar însemna să aleagă calea grea a obiectivității și să lase deoparte propriile drame care ar putea denatura adevărul. Pentru că altfel, din frânturi de informații putem construi un alt adevăr care să ne convină nouă.

Revenind la articolul în cauză, partea mișto e că nu neagă nimeni că ăla a fost un imbecil frustrat și că ar fi meritat (în condițiile în care ar fi existat și cadrul legal) niște zile în care să-l mângâie pe buci niște băieți tatuați în pârnaie. Dar de aici și până la a țese o conspirație națională în care Poliția Română, mă-sa, avocata victimei și în genere toți ăia care au comentat că informația scârțâie pe ici pe colo sau e prezentată incomplet (cum faptul că tipa e cea care avea un tumblr cu poze nud proprii, dar asta nu ar mai cadra cu imaginea inocenței absolute prezentată de jurnalistă), e cale lungă. Pentru că, imediat ce-au început câțiva să comenteze că adevărul e ușor denaturat în articol, ăștia s-au apucat să completeze articolul cu o listă a “rușinii” și să abereze în stil Antena 3 despre ei.

Cea mai nasoală mi s-a părut faza cu avocata victimei. Avocată care, în urmă cu 2-3 ani când a avut loc întâmplarea, s-a oferit s-o consilieze pro-bono pe victimă. Numai că ulterior victima a decis că ar prefera să lase în urmă povestea (și fără client avocatul nu poate face nimic), poveste care, la vreo 2 ani distanță a fost dezgropată de jurnalistă. La mult timp distanță avocata se înscrie în USR unde era și mama tembelului (care mamă, apropos, a făcut gestul pe care nu-l vezi mai deloc pe la politicienii români de a se retrage din partid) pe care a și cunoscut-o. Concluzia jurnalistei e că iată, avocata a premeditat din start asta și a descurajat-o pe victimă pentru că se cunoștea cu mama agresorului.

Ei, cam în stilul ăsta se mulează fracturile de informații pe adevărul ăla care crează emoția puternică a tuturor împotriva unui suflet inocent. Și ieri stăteam la un moment dat și mă uitam cum femeia aia (avocata) încerca să facă față valului de justiție populară de facebook și încerca să explice cu argumente care-i fragmentul ei de adevăr nedenaturat. Numai că omul e un animal condus de emoții și nu prea avea cu cine discuta. Deși dacă stăteau un moment să caute cine e și ce face femeia respectivă ar fi aflat că se ocupă printre altele cu litigii privind drepturile femeilor și violența domestică. Adică nah, spre deosebire de don’șoara jurnalist care distruge adeversari imaginari din condei, tanti asta o fi fost și prin niște instanțe în cazuri din astea nasoale. Și mai face și treburi de gen pro-bono.

Cu al doilea “detractor” au făcut-o și mai mișto. Radu Alexandru de la Piticigratis s-a apucat să prezinte și povestea din unghiul agresorului. Concluzia finală fiind cam aceeași în final, că individul e dobitoc dar fără conspirația aia mondială la mijloc. Ci pur și simplu o dramă adolescentină finalizată printr-un gest tembel, rămas fără urmări pentru că nu există încă un cadru legal. Sec, da’ așa n-ar mai fi luat atâtea like-uri pe facebook. Problema e că Radu fiind troll în sufletul căruia stă chinuit un hair-stylist flamboaiant nu s-a putut abține să nu se ia și de bretonul jurnalistei. Așa că aia l-a executat scurt și a sugerat cât se poate de explicit că e pedofil (de fapt a spus că este fan pornografie infantilă) într-un filmuleț în care cineva citește fără dicție niște chestii. Apoi, când au apărut niște voci care le-au spus că au sărit calul, toată gașca de la CJ, a încercat s-o întoarcă și să zică că ei n-au făcut pedofil pe nimeni, că da, ar fi trebuit să fie mai clari în exprimare dar că în mare e ok și-așa. WTF !? Jurnaliștii pulii nu văd nimic greșit în a arunca găleata de mizerii (pe veșnicul principiu că ceva ceva tot se prinde) după care cu juma’ de gură zic că n-au fost clari în exprimare.

A ajuns gloata să facă justiție folosind ca probe frânturile de informații interpretate în stil emoțional de niște tentative de jurnaliști și e plin internetul de cazuri de genul ăsta (vezi recentul Johnny Depp). Să ne fie clar, rolul publicului nu e de-a executa sentințe la fel cum nu e nici rolul jurnaliștilor să le dea. Dar din păcate tagma asta s-a împărțit în două categorii, una mai mizerabilă decât cealaltă. Aia a inventatorilor și traducătorilor de știri imbecile și aia a manipulatorilor emoționali. Și generația asta tânără de la care la un moment dat aveam mai multe speranțe a ales una din tabere în loc să își croiască propriul drum.