Din păcate, în ultima vreme (ultimele 4-5 luni), am avut câțiva membri ai familiei prin spitalele bucureștene (cele de stat, bineînțeles). Și situația nu prea e deloc roză, ba chiar bate un pic mai mult spre maro.
Avem așa, doi dintre ei, aduși de urgență (cu salvarea) la Bagdasar-Arseni. Aparent Bagdasar-Arseni funcționează doar ca spital de tranzit pentru că niciunul din ei nu a rămas în final acolo. Prima persoană, după 4 ore de stat pe holul spitalului într-un căruț cu rotile, diagnosticată cu un anevrism pe trunchiul cerebral, a fost mutată la Obregia (practic lângă) cu scuza că ei nu au doctor neurolog.
A doua persoană, ținută 1-2 zile, timp în care doctorii căutau febril unde să o paseze, a fost mutată la Matei Balș pe motiv că, având transaminazele mari, s-a suspectat o hepatită (avea să fie insuficiență hepatică pe fond de insuficiență cardiacă ).
Pe scurt, în cazul ambilor, spitalul ăsta nu a știut practic cum să-i paseze mai repede în altă parte.
Obregia e undeva încremenit în timp. Acolo am eu un cui de câțiva ani, când tot o persoană apropiată, internată în urma unui AVC, a fost amenințată cu legarea de pat. Acum nu s-a mai întâmplat dar nici nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat fundamental. Practic, ca în orice spital de stat, tre’ să faci drumuri frecvente la farmacie și să aduci în spital de toate. De aia farmaciile de pe lângă spitale înfloresc continuu.
Surprinzător a fost însă la Matei Balș, unde pacientul adus a fost îngrijit decent, pus pe picioare, dar ulterior transferat la un alt spital pentru că era o problemă de cardiologie în primul rând, nu de boli infecțioase. Așa că a ajuns la Colțea. Alt colț horror în lumea spitalelor bucureștene. Aici, nu puteai să vii în vizită la pacient. Puteai să vizitezi doctorul și să-i dai șpagă, bineînțeles. În timpul ăsta, pacientul nu a primit ceai dimineața pentru că nu a avut cană la el. Am fost sunați să venim rapid să aducem Baneocin că ei nu au. Și alte din astea.
La final, la externare, deși pacientul nu se putea deplasa (ba chiar medicul la care a fost internat i-a interzis să se deplaseze ca să nu cadă) au venit și ni l-au pus în brațe să ne descurcăm cu el. După un pic scandal, același medic susținea că noi de fapt am fi refuzat ambulanța pentru pacient. După un pic mai mult scandal au trimis pe cineva cu un scaun cu rotile care ne-a ajutat să ducem pacientul până acasă.
Cazul 3, un alt pacient, internat de curând pentru o operație complicată în spitalul Sfânta Maria (cel de pe Mihalache). La fel, nu se putea vizita pacientul, dar s-a putut lejer întâlni cu doctorul pentru sfânta șpagă. La externare, același lucru, pacient de 70+ de ani, după o operație complicată și appx 2 săptămâni de stat la pat, practic adus cu căruțul și pus în brațe. Și nu ar fi fost atât de nasol dacă, atunci când am vrut să intru în curtea spitalului cu mașina pentru a prelua pacientul, nu eram apostrofat că de ce să intru acolo, că pacientul încă n-a venit afară. Și să îmi văd de treabă prin altă parte până vine. Că n-au loc să stau în curte (deh, doar mașinile doctorilor au voie pe acolo).
Trăgând linie, imaginea finală, actualizată, asupra stării spitalelor din București este aproape neschimbată față de acum 5-10 ani. Doar că aparent acum s-au învățăt cum să bage mai bine sub preș mizeriile. Șpaga se primește la fel de bine (eu personal nu am dat, sunt complet împotrivă, dar persoanele mai în vârstă au încă împământenit obiceiul ăsta). Doctorii nu cer direct, doar sugerează finuț cu “haideți să vorbim”, “haideți să ne vedem”, etc. Și evident nu refuză. Infirmierele fac minimul necesar dacă nu dai un ban. Și tot așa. Fraierii ăia din horeca nu au lobby la fel de puternic și de aia acolo s-a fiscalizat șpaga.
În ultimele luni a mai intrat o schemă în joc (probabil testată și pe durata pandemiei). Aia că spitalul e în carantină și nu poți intra să vizitezi bolnavul. Poți doar trece să-i aduci ce-i trebuie și să lași la infirmiere. Astfel vizibilitatea asupra sistemului se reduce. De cele mai multe ori bolnavii se tem să vorbească direct, ori chiar nu sunt capabili. Familia nu vede starea lor, deci toate bune și frumoase la final.
După Colectiv am avut aproximativ câteva luni de speranță că lucrurile se vor schimba în bine în sistemul ăsta. Apoi, la fel, după ce salariile în sistemul medical au crescut destul de mult (prin 2018 parcă), m-am gândit că poate fenomenul șpăgii în spitale va dispărea. Neah, aparent am fost naiv în ambele cazuri. Sistemul ăsta a fost și este profund corupt. Majoritatea oamenilor din interior se gândesc doar la binele propriu și atât (îmi aduce aminte de niște povești cu licitații de echipamente IT pentru spital și de doctorii care se băteau pentru laptopuri noi personale deși spitalul avea nevoie de alte lucruri ). Sunt din fericire și medici dedicați meseriei, care refuză categoric șpaga. Dar puțini, și de obicei ăștia sunt presați de colegii mai bătrâni să “strângă rândurile” Cam ca ăia din Suceava care au semnat la foc automat pentru susținerea colegei care a primit șpagă.
În tot contextul ăsta, mă fascinează starea de negare prin care trec concetățenii noștri în ceea ce privește sistemul ăsta. Majoritatea preferă să aibe vântul printre urechi decât să se confrunte cu ideea că în cazul în care vor ajunge acolo, vor fi tratați cu nepăsare și indolență. Și aproape nimeni nu se gândește/nu vrea să-și imagineze cum ar fi în cazul unei catastrofe de dimensiunea celei din Turcia, când un sistem deja depășit de situație, va fi complet nefuncțional probabil.
Pentru că, dacă s-ar gândi la asta, probabil n-ar mai fi atât de dornici acum să dea șpagă, probabil ar ridica problema mai vocal, probabil n-ar mai vota imbecili. Sau probabil sunt eu iarăsi naiv.
Cei de la Pasărea Colibri aveau o melodie numită “Puterea obișnuinței” care se aplică perfect pe ideea că trebuie să dai șpagă. Îmi pare rău că ai tăi au ajuns la spital și că au fost tratați așa. Dacă sunt mai în vârstă, unii medici sau unele asistente se uită la ei ca la un produs expirat. Am fost recent cu cineva la urgență noaptea și am fost relativ plăcut impresionat (nu în București, dar într-un oraș reședință de județ). N-a stat mult până să fie preluat, sfaturile primite au fost cam aiurea, dar măcar l-au stabilizat cât să ajungă apoi la un medic specialist. Asta nu înseamnă că experiența asta șterge anii de experiențe anterioare. Arată că dacă se dorește, se poate ajunge la servicii medicale normale.
Nu știu ce le-a trecut printre urechi celor care s-au bulucit la granițele noastre la începutul pandemiei. N-aș fi venit acasă pentru a fi (teoretic) tratat în sistemul nostru medical. Asta e doar una dintre problemele pe care le-au cauzat, pe lângă cozile imense și întârzierea tuturor la intrarea în țară.
Nu cred că cei cărora le trece vântul printre urechi se gândesc la mai mult de ziua de azi. Am ajuns să cred că suntem mai puțin dotați intelectual ca nație pe zi ce trece Nu sunt eu cine știe ce, dar uneori mai prind curaj uitându-mă în jur. Nu pot explica altfel comportamentul unui procent mare dintre români, procent care a crescut constant și continuă să crească; mulți dintre ei votează sau urmează să voteze.