Lipsa timpului liber și lenea au fost cele două motive care m-au împiedicat să scriu articolul ăsta până acum. E pornit un draft de vreo lună, lăsat baltă, modificat, șters și luat de la zero astăzi. Și chiar dacă o bună parte din articol se referă și la Windows 8 n-aș vrea să considere cineva faptul că articolul se înscrie în lunga pleiadă de postări de pe internet legate de (relativ) noua ispravă Microsoft. Nu de alta dar având acces la MSDN AA am avut ocazia să mă joc și cu versiunile de Windows 8 apărute pe MSDNAA până în momentul de față de câteva luni bune încoace.

Articolul este legat mai mult de tendința designerilor/dezvoltatorilor de interfețe grafice de-a ignora utilizatorii clasici de “stații de lucru” și de-a se orienta spre utilizatorii de tablete/ecrane touch. Și pentru că ăsta este un blog personal nu am pretenția de-a fi obiectiv și nici nu am făcut vreun studiu de piață pe tema asta, pur și simplu mă rezum la a analiza tendința asta prin prisma modului în care relaționez eu cu tehnologiile actuale.

Cu ceva timp înaintea apariției Windows 8 aveam să dau ochi în ochi cu Unity și imediat apoi cu Gnome 3. Două interfețe grafice (GUI) create pentru a veni în întâmpinarea utilizatorilor de ecrane tactile, interfețe în care întâlnești butoane mari, spațiu risipit cu generozitate și lipsa unor facilități cu care utilizatorii de zi cu zi a unei stații de lucru erau obișnuiți cum ar fi redimensionarea ferestrelor după plac, păstrarea funcționalităților în cazul unor combinații de taste consacrate și altele asemenea.

Gnome a ajuns în momentul de față la versiunea 3.6. Și-ai fi zis că după câte înjurături au primit în perioada imediat următoare lansării au învățat ceva până acum. Neah, aceeași interfață grafică tablet-like. Utilizatorii mai vechi de linux cunosc “gălăgia” din jurul lansării versiunii 4.0 a KDE (cealaltă interfață grafică populară pentru linux). Diferența dintre cele două lansări este că versiunea 4.0 a KDE a fost lansată mai mult ca o versiune pentru “early-adopters” și 3.5 a fost încă suportată până după jumătatea acelui an în timp ce, odată cu apariția Gnome 3, orice suport pentru Gnome 2.x a fost oprit. Și ăia mai cârcotași ar comenta și faptul că totuși, KDE 4 este chiar utilizabil pe o stație de lucru față de Gnome 3.

Unity e versiunea celor de la Ubuntu de interfață grafică bazată pe aceeași logică a interfeței grafice “unificate” pentru orice device (desktop, laptop, tabletă, telefon). Și da, suge la fel de mult pe cât suge și noua versiune Gnome. Suge atât de mult încât majoritatea utilizatorilor de Ubuntu au sărit în barca celor de la Linux Mint care-au refăcut o bună bucată din funcționalitățile unui desktop normal cu ajutorul Cinnamon. De altfel (și aici vine avantajul major al open-source) nici vechii fani Gnome 2.x n-au fost uitați pentru că a apărut un fork al proiectului numit MATE.

Toate treburile astea se petreceau în lumea Linux undeva pe la finalul lui 2010, începutul lui 2011. Și aici vă rog să aveți în vedere faptul că vorbim despre o specie de utilizatori ceva mai specială. Nu putem încadra utilizatorul obișnuit de Linux în categoria “secretarelor” care folosesc tava unității optice pe post de suport de pahar. Ei, a pune acești utilizatori în fața unei interfețe inutilizabile în lucrul de zi cu zi a fost o mișcare destul de proastă. Pentru amuzament căutați reacțiile lui Linus Torvalds legate de Gnome 3. Ca în orice controversă însă și asta are două puncte de vedere. Cel al utilizatorului era destul de clar și pentru mine. Cel al dezvoltatorilor unor astfel de interfețe îmi cam scapă și aș fi vrut să înțeleg mai bine motivația lor așa că am tot căutat explicații mai mult sau mai puțin oficiale. Una dintre ele spune că o astfel de interfață este mult mai ușor de folosit și va atrage noi utilizatori în lumea Linux. I call bullshit ! În primul rând un utilizator “nou” vine obișnuit cu Windows (cel mai probabil) sau cu MacOS (de-acolo rar scapă cineva). Punându-l în fața unei interfețe care NU seamănă cu nimic din ce-a văzut până acum, este contraintuitivă și neproductivă și îl va frustra rapid, nu va face mulți purici prin lumea Linux.

O altă explicație este legată de unificarea “experienței” de lucru indiferent de device. O să revin la asta imediat ce vorbim și despre isprava Microsoft.

Avem niște reactii nasoale în lumea open-source în urma lansării unei astfel de interfețe și ce face Microsoft aproape 2 ani mai târziu ? Lansează o nouă interfață creată pe aceeași idee (a unificării experienței) în Windows 8. Bineînțeles că lucrul la “Metro” era început de ceva vreme, înainte de lansarea Gnome 3 sau Unity însă asta nu mă împiedică să nu remarc cât de haios este să vezi cum nimeni nu învață nimic din greșelile altora și s-ar putea să fie la fel de amuzant să văd cum aroganța asta n-o să le pice tocmai bine. De altfel la cum văd reacțiile (au băgat la greu bani în blogurile de tehnologie pentru promovarea Windows 8) și la cum a început și tătucul Bill să iasă în public și să laude Windows 8, cred că versiunea asta o să stea la loc de cinste alături de Windows Me (s-ar putea chiar să primească un loc fruntaș). Cea mai amuzantă a fost o postare de pe Slashdot în care utilizatorii de Windows XP/7 erau întrebați dacă-s la fel de deștepți ca un puști de 3 ani care (conform articolului) se descurca în interfața de pe Windows 8. Trecând peste faptul că văzând filmulețul ți-era clar că nici măcar copilul ăla (ajutat și de tac’su) nu se descurca, idioțenia unei astfel de comparații e îngrijorătoare din motive lesne de înțeles.

Și dacă în lumea open-source o asemenea “inovație” deranja totuși un număr limitat de utilizatori, noua interfață grafică Windows va afecta (cel puțin teoretic) un număr mult mai mare. Zic “cel puțin teoretic” pentru că, momentan, nu e nimeni obligat să schimbe versiunea de Windows și totodată modul de lucru. Eu unul am fost un “early-adopter” de Windows 7 încă de pe la RC apărut pe MSDNAA. Însă acum, după 3-4 încercări de-a folosi abominația aia, nu mă grăbesc absolut deloc să o folosesc.   Și ce este cel mai amuzant este că există încă o mulțime de utilizatori de Windows XP în mediul corporatist. Pentru că acolo este cel mai greu de schimbat radical modul de lucru. Uneltele folosite, procedurile de lucru și dimensiunea organizației pot face ca migrarea pe o versiune nouă de sistem de operare să fie un coșmar. Conform statisticilor adunate de w3schools utilizatorii de Windows XP erau prin august pe la 24.8% (în scădere, dar oricum un procent destul de însemnat pentru un sistem de operare lansat acum 11 ani (tot în octombrie, pe 25 nu pe 26 ca Windows 8). Mai ales că, așa cum bine știți, încă are extended support până în aprilie 2014. Comparativ cu XP, Vista zace pe undeva pe la 3%, sub Linux și MacOS și nu a depășit vreodată 20% (a început să scadă rapid de tot după apariția Windows 7). Însă problemele erau cu totul și cu totul altele la Vista.

Mi-e greu să văd pe altcineva în afara celor entuziaști (plătiți sau nu) lucrând cu interfața din Windows 8 oricât de atrăgătoare poate părea cuiva la prima vedere. De la bun început faptul că este creată pentru a fi utilizată în principal pentru un ecran cu touch m-a cam enervat. Nu de alta dar sunt genul de persoană care nu suportă un ecran murdar. Momentan laptopul actual nu are ecran touchscreen și nici nu simt nevoia unui astfel de ecran. Vorbim totuși de-o tehnologie care există de ceva vreme pe piață și care nu a fost adoptată până acum în utilizarea stațiilor de lucru din motive de ergonomie. De ce-ar sta cineva cu tot corpul aplecat în față și cu mâna întinsă spre ecran în loc să stea relaxat cu mâna pe un mouse ? Problema brațului obosit în urma utilizării unui astfel de ecran este bine-cunoscută și poartă numele de “gorilla arm”. Dar după cum spuneam, în afara unei mâini pe care ești obligat s-o ții în aer în loc s-o sprijini pe masă mai există și problema unui ecran murdar. Acum câteva luni am avut ocazia să lucrez (și am apucat să mă și joc cu Windows 8) pe un sistem All-in-one cu ecran tactil. Obsesia mea pentru un ecran curat m-a obligat la un consum imens de șervețele și soluție de șters ecranul. Câteva săptămâni mai târziu am vazut un sistem similar instalat în sediul unui client care avea pe ecran niște pete întinse prin care distingeai cu greu un scris.  Deci să recapitulăm, pe lângă faptul că ești obligat să stai ca un idiot cu mâinile în aer mai și murdărești suprafața pe care-ar trebui să vezi ceea ce faci. Bună idee.

Există și alte metode de lucru care nu implică atingerea directă a ecranului (Leap Motion). Însă rămâne problema ergonomică a mâinilor ținute în aer. Dacă ar aduce un plus de finețe în mișcarea cursorului (utilă în aplicațiile de design) sau un plus de complexitate (utilă prin diverse jocuri) o astfel de metodă de lucru poate avea avantajele ei și poate fi complementară metodelor clasice de navigare (mouse și tastatură). Dar un ecran tactil nu aduce nici un fel de avantaj în cazul unei stații de lucru obișnuite.

Și-acum să revenim la măreața idee cu “unificarea experienței” pe care-au avut-o cam toți în ultima vreme. Sunt utilizator de smartphone (cu touchscreen ) de ceva vreme. Mai precis de pe la Sony-Ericsson M600i. Momentan am Samsung Galaxy S3, un telefon cu un ecran suficient de generos.  Deși am instalate pe el inclusiv aplicații de conectare remote prin ssh nu pot spune că gata, de mâine arunc PC-ul și folosesc exclusiv telefonul. Și asta nu din cauze legate de dimensiunea ecranului. Pur și simplu nu poți lucra la fel de eficient pe un touchscreen, cu o tastatură care nu-ți oferă o senzație tactilă ÎNAINTE de-a apăsa vreo tastă, pe o interfață grafică care nu are suport de multitasking. Da, este un dispozitiv excelent pentru a primi informații rapid, pentru vizualizarea informațiilor nu pentru introducerea lor. Pot să-l folosesc pentru browsing, pentru citit mail-urile, pentru ascultat muzică sau pentru a vedea un film. Însă nu pot să-l folosesc pentru a introduce date. Dac-aș sta să scriu articolul ăsta folosind un ecran tactil ar fi frustrant. Pe ecranul laptopului meu stau în momentul de față, pe lângă fereastra de browser deschisă, o fereastră de chat, o consolă ssh deschisă și un indicator de durată a timpului rămas până la copierea unui director pe un alt disc. Multitasking pur și simplu. Nu poți folosi același mod de lucru pe o tabletă sau pe un telefon. Și-atunci de ce să simțim nevoia să “unificăm experiența” ? A aduce o stație de lucru la modul de lucru pe tabletă înseamnă a pierde toate avantajele pe care le are, toată flexibilitatea pe care poți s-o ai cu o stație de lucru. Și pot să “profețesc” fără teama că mă voi înșela amarnic faptul că flexibilitatea asta va fi cerută și în continuare de la o interfață grafică. Ceea ce-am văzut noi prin filme de la Star Trek până la Minority Report sau Avatar nu are nimic în comun cu ceea ce muncim zi de zi. Cum le zic și studenților de pe la Cisco, poți fi mult mai rapid cu tastatura într-un CLI decât cu mouse-ul într-o interfață grafică atunci când vrei să configurezi un echipament. Similar, poți fi mult mai eficient cu metodele clasice și interfața grafică clasică decât cu o interfața grafică creată pentru a fi utilizată pe o tabletă.

Iar dacă interfețele astea grafice sunt viitorul pe care-l așteptăm cu nerăbdare, îmi pare rău să vă spun dar viitorul cam suge.