Am observat de câteva zile reclama aia cu joburile pe termen lung de la McDonalds. Cu alea 2 fete îngrijorate că nu pot să câștige bani pe termen lung și se gândesc responsabile la viitorul lor. Nu comentez vis-a-vis de realismul reclamei și de faptul că fetele de vârsta lor plâng în batistă ca au trecut deja de vârsta la care ar fi putut fi remarcate de un posibil Irinel Columbeanu care să le sponsorizeze toate nebuniile și să le netezească drumul spre cât mai multe și mai despuiate apariții în mass-media (eh, na c-am comentat, sue me).

Reclama a declanșat mai mult o serie de amintiri din perioada în care am dat eu cu nasul de câmpul muncii. Deși părinții mei nu erau amărâți, începând cam cu clasa a 10-a de liceu am început să-mi găsesc ceva de muncă în fiecare vacanță de vară. Primii bani s-au dus pe un walkman Panasonic pe care-l am și acum. Cu căști nu cu difuzor extern ca să audă tot autobuzul preferințele mele muzicale.

Acu’ puștimea visează combinații cu sute de euroi, visează Audi ciordit din Germania, visează vile cumpărate cu banii strânși din culesul căpșunilor. Fetele, am zis-o mai sus, visează o carieră în televiziune sau în industria muzicală, visează fotbaliști (latini sau nu, cu sau fără tricou), visează la o viață ca-n “Sex and the city”.

Câteodată cred că generația mea, a celor crescuți la granița dintre “revoluție și reformă”, a celor care și-au tratat dascălii cu bun simț, a celor care cred că e cinstit să muncești pentru bani este ultima generație capabilă de-a face ceva în țara asta. Restul o să ajungă ca-n Idiocracy.

Noroc că mai apar din când în când puști care-mi demonstrează că lucrurile nu stau chiar așa.