O să închei mica serie de povestiri de prin ardeal cu un alt moment fascinant. Duminică seara (pe 30 noiembrie), ProTV a difuzat Pompeii. La care m-am uitat mai pe sărite în timp ce îmi înecam amarul într-o bere după momentul cu marșarierul de la mașină. A doua zi dimineață, după ce-am reparat junghiu’ la cei doi simpatici mecanici ardeleni, am plecat la plimbare. Mai întâi să căutăm un alt service ceva că eram încă speriat. Și-am ieșit din Rășinari pe drumul care duce spre Poplaca (un drum superb, apropos).
În Poplaca am dat de el. Un poplăcean mândru care conducea un car de luptă roman. Și după felul în care stătea era destul de clar că omu’ nostru văzuse c-o seară înainte Pompeii și fusese marcat de acțiunea filmului. Părea că stătuse o noapte întreagă ca să-și construiască carul de luptă și acum îl scosese la plimbare, de ziua României pe ulițele Poplăcii ca să-l admire toți poplăcenii și să vadă că în venele lui de ardelean încă are sânge de roman. Avea și o suită de centurioni poplăceni în spatele lui, suită care-și urma liderul cu mândrie. Toți roșii în obraji, semn că pălinca ardelenească le face sângele să coclotească mai ceva ca lava vulcanului de la Pompeii.
Am trecut pe lângă ei cu Polo-ul meu schilodit și, recunosc, am fost un pic invidios pe poplăceanul respectiv. Eu cu bucile strânse de teamă să nu rămân cu tehnologia germană în drum, el cu zâmbetul larg și obrajii rumeniți de pălincă și vânt ghidând mândru un mijloc de transport bazat pe o tehnologie de câteva mii de ani.
