Prin luna iunie 2016, la puțin timp după ce-am pierdut în urma unei insuficiențe renale cea mai dulce și simpatică pisică pe care-am cunoscut-o vreodată, am adus în casă o pisică de pe stradă cu patru pui. Și pentru că nu eram încă pregătiți să ne atașăm emoțional de un animal de companie și nici nu vroiam să păstrăm nici un pui și nici pe pisica adultă am numit puii în ordinea intensității culorii, de la ăla negru începând până la cel mai deschis la culoare, “Unu”, “Doi”, “Trei”, respectiv “Patru”. Iar lu’ mă-sa i-am zis simplu, “Mă-sa”. De atunci au trecut vreoi 2 ani. Cei patru pui sunt pe la casele lor, doar de doi mai știu câte ceva dar sunt absolut convins că și ceilalți doi o duc bine, păreau să știe ce au de făcut când i-am dat (adică să se alinte și să cerșească de mâncare). Pe Mă-sa am încercat o perioadă s-o dăm și deși am vaccinat-o și-am castrat-o și nici urâtă sau bătrână nu era (avea până în 2 ani când am luat-o noi), n-a vrut-o nimeni. Așa că la doi ani distanță de la momentul în care am luat-o de pe stradă, încă…
Tineretul și cultura
Mai întâi, până la povestioara extrem de scurtă dar amuzantă tre’ să dau câteva detalii de introducere. Undeva acum un an primăria sectorului 3 a inaugurat cu mare fast și în prezența “Duamnei” Firea sala fostului cinema Gloria, renovată. La ora actuală sala aparține de Teatrul Metropolis (din câte știu). Zilele astea are loc Festivalul Internațional al Filmului pentru Copii și Tineret Wonderfest și stați pe pace, nu-i fac reclamă. Printre altele, în fiecare seară pe tema Marii Uniri (e fix în stilul primăriilor să facă o varză din asta din orice) se proiectează filme istorice românești. Ei, în contextul ăsta, am auzit următoarea fază. Un grup de tineri care-și anunțase prezența într-una din seri a revenit asupra deciziei. Întrebați fiind de ce nu mai vin în seara respectivă la film (accesul este gratuit, să ne înțelegem), tinerii au replicat că ei au crezut că vor veni la un film de groază și au fost dezamăgiți să afle că de fapt este un film istoric românesc. Știți cum se chema filmul la care ar fi trebuit să ajungă ? V-ați prins ? Nu, atunci vă spun eu. Pădurea Spânzuraților, acest Walking Dead românesc istoric…
Acest blog nu este găzduit de Webfactor
Ai fi zis că după ce-au avut 2-3 hostinguri probleme majore lumea se învață cum să-și facă backup corect pe la site-uri, nu să-și țină toate ouăle în aceeași găleată. Dar nu, e mult mai simplu să fim leneși (yeah, văd ironia) și să nu ne chinuim prea multi deși soluții există. De exemplu dacă aveți wordpress e simplu. Sunt multe plugin-uri de wordpress care fac backup regulat, unele pot face și remote backup, unele sunt mai simple, altele mai complicate. De la BackupBuddy (care mi se pare prea overkill și e pe bani) până la ce am eu pe aici adică BackWPUp. Cu storage undeva în cloud sau pe un ftp sau chiar lunar descărcat ad-labam și tot e mai bine decât nimic. Dacă e altă șandrama atunci nu disperați. Cpane și Plesk știu de bine de rău de cron jobs și există scripturi php care pot genera backup-uri la intervale regulate pe care le poate urca pe un ftp remote. Dar s-ar putea să existe și o soluție de backup a providerului de hosting, ideea de bază este să nu vă lăsați fișierele tot pe acolo ci să le urcați în o altă ogradă sau mai multe. Că…
Drumul spre nicăieri
O vorbă din strămoși spunea ceva de genul “ai carte, ai parte” și în general eu îmi aduc aminte că părinții si bunicii au încercat, uneori au și reușit, să mă facă să prețuiesc buchiseala. Și ca mine au fost cam toți colegii mei de școală/liceu și nu numai. Cumva la nivel de mental colectiv exista un respect pentru dascăli, ingineri, doctori și în general cam orice meserie care presupunea ceva mai multă carte. Din păcate pe drumul ăsta pe care mergem de 29 de ani încoace de la revoluție ceva s-a stricat pe parcurs. Nu brusc, ci încet, încet societatea a pierdut respectul pentru cunoaștere. Încerc să-mi dau seama cam pe unde s-a produs declicul și nu reușesc. Nu reușesc nici să-mi dau seama cam care sunt principalii vinovați sau dacă există niște vinovați sau doar este rezultatul unui cumul de factori diverși. Nu numai noi avem problema asta, o putem vedea în acțiune și la nivel global. Suntem tot mai înconjurați de anti-vaxxeri, oameni care au impresia că pământul este plat ca o plăcintă și alte asemenea specimene. Sau suntem înconjurați la fel de mult cum am fost tot timpul până acum doar că în vremurile noastre internetul…
Idee de afacere
Până data viitoare când mă îndur să scriu ceva mai pe larg pe aici vreau să vă spun rapid, pe scurt, o idee de afaceri venită azi, bazată pe ultimele evenimente social-culturale de pe la noi. Având în vedere dorința românului simplu de a epata și de a copia/simula succesul pe care-l au alții mă gândesc că dacă mă mișc rapid și până în iarnă, de sărbători, lansez o afacere care să producă clopoțele de diverse dimensiuni cu mecla viitorului proprietar gravată pe ele am toate șansele ca în cel mai scurt timp să ajung la averea lui Ion Țiriac sau dacă nu, măcar a lui Năstase (ăla care iubește tenisul nu ăla care iubește penisul). Pentru că nah, nimic nu e mai de succes decât să ai mecla gravată pe un clopot de 500K €. Românii vor da năvală cu pozele de buletin să cumpere clopoței cu care să se ureze reciproc. O să răsune țara de zgomot cristalin de clopoței cu mecle gravate pe ei. Dacă îmi fură vreunu’ ideea sper măcar să aibe bunul simț să dea și el măcar 5% din profit.
Românul atoateștiutor
Din moși-strămoși românii noștri au fost capabili să-și suflece mânecile și să sufle puternic în jiglerele de la bătrâneasca Dacie ca s-o facă să meargă. Stă scris în codul genetic al nostru că ne pricepem la orice. Suntem maeștri în fotbal, habar n-au marile cluburi ce pierd că nu vin să recruteze din dădătorii cu părerea autohtoni. De când cu Simona Halep suntem și așii tenisului. Nu ratăm nici o ocazie de a ne etala sclipitoarele noastre cunoștințe într-o multitudine de domenii. Printre miile de chestiuni de care suntem capabili se numără firește și IT-ul. Îmi aduc aminte cu plăcere și acum momentele în care lucram cu Bogdan pentru cineva care avea impresia că munca noastră este extrem de simplă pentru că nu ne ocupam decât cu crearea a 2-3 conturi de VPN/mail pe lună. Ce-i drept, nu prea știa altcineva cum se face asta dar în orice caz nu părea a fi ceva foarte dificil. Cât de greu putea fi ? Ne pricepem singuri să piratăm rapid un windows și să-l instalăm, să punem repede un wordpress pe un hosting și nici în ruptul capului n-am concepe să plătim un specialist pentru așa ceva. De aia nu-mi dau seama…
Falimente în lanț
Până mai acum un an ajungeam relativ des pe la traininguri prin Brașov. Și pentru că mă plictiseam serile prin camera de la hotel mai ieșeam și pe la câte-o bere. Așa am descoperit încet, încet majoritatea crâșmelor de prin oraș. Ei, în ultima vreme am dat mai răruț prin Brașov și, ajuns acum din nou, am zis să mai revăd din localurile în care am băut bere altădată. Am zis să încerc întâi cu Bierhaus, loc excelent de băut bere o bucată de vreme dar de care am fost dezamăgit ultima dată când am dat pe acolo. Oamenii aveau o selecție relativ decentă de beri, mâncare bunicică, atmosfera se mai stricase (și faptul că au scos Franziskaner din meniu chiar m-a dezamăgit). Ei bine, se pare că acum au rezolvat definitiv problema. S-a închis. O altă berărie/loc cu beri mai diversificate era Die Stube. Aici nu excelau nici prin mâncare (deși aveau câteva chestii de halit care mergeau binișor la bere) dar aveau o selecție măricică de beri. Așa că, văzând că Bierhaus este închis, am zis să mă duc spre Die Stube. Ajuns în fața lui am constatat că luminile sunt stinse și aici. Beznă totală. Mai pun…
The night of…
… sau cum am ajuns să mă resemnez cu o alegere făcută. “The night of…” e un proaspăt serial american făcut de cei de la HBO. Mai bine zis e un proaspăt copiat serial american de către cei de la HBO după un serial britanic numit “Criminal Justice”. Dacă serialul britanic este interesant (a fost destul de bine primit la vremea respectivă, în 2008-2009), varianta americană excelează în primul și în primul rând prin rolul jucat de John Turturro. Eram #fandemic John Turturro, încă de pe vremea când apărea în filmele fraților Coen (Miller’s Crossing, Barton Fink, Big Lebowski). Însă pot spune cu mâna pe inimă că a fost absolut demențial în rolul ciudatului avocat Stone din acest serial. Firul epic al serialului nu te dă pe spate însă excelează la capitolul joc actoricesc, dialoguri și mod de filmare. Este povestea unui puști musulman dar născut și crescut în America care într-o seară pleacă cu taxiul tatălui său ( yeah, americanii sunt plini de clișee din astea) la o petrecere. Pe drum însă e deturnat de-o gagică cu care se droghează, apoi ajunge la ea acasă, se mai droghează nițel în timp ce beau, fac sex iar puștiul se trezește…
Feministele
După câtă bătaie mănâncă femeile în România nici n-aș fi zis că e plin de atâtea feministe câte am văzut ieri având reacții adverse în urma unui articol/interviu cu Bogdan Naumovici în iqads. Nu mi-e atât de simpatic Naumovici da’ spune o chestie absolut cinstită și anume că nu poți să capeți experiență în muncă fără să (the horror) muncești cât mai mult în domeniul respectiv. Adică dacă ești femeie și îți iei 2 ani concediu de maternitate, timp în care ți se fâlfâie de domeniul în care activezi, e absolut firesc să rămâi în urmă/să nu faci față. Mai spune și că, tradițional, în domeniul ăla bărbații sunt cei spontani, cu umor și mai creativi. Eh, valurile de feministe de atât au avut nevoie. Le-ai atacat la aparatul reproductiv și ai îndrăznit să spui că femeia nu e egala bărbatului, ți-ai dat foc la valiză. Ai belit-o. Nu stă nimeni să gândească rațional și să realizeze că e firesc până la urmă să fim toți diferiți și să avem chestii pe care unii dintre noi le facem mai bine și altele pe care le facem mai prost. Da, femeile, în general, n-au umor și nici spontaneitate. E o chestie…
Conspirația semințelor
Îmi pare rău s-o recunosc dar nah, eu sunt ușor mai hipster decât ceilalți români. Nu prea mă omor după semințele de floare. Îmi plac însă cele de bostan (dovleac, pentru cititorii mei mai puțin obișnuiți cu vocabularul) și le mai ronțăi din când în când la bere. Sau mai bine spus “le mai ronțăiam”. Pentru că singurele semințe de dovleac care-mi plăceau erau cele făcute de Nutline. Înainte să apară orice fel de discuție, NU, nu fac reclamă Nutline aici. Pur și simplu chiar îmi plăceau și chiar le cumpăram. Problema este că de ceva vreme nu am mai văzut semințe de dovleac de la Nutline în tot Bucureștiul. Și nu așa, să zicem că nu mai gasesc în Mega Image. Nu nene, nu sunt nici în Auchan, nici în Carrefour, nicăieri. Pur și simplu nu am mai văzut picior de sămânță de dovleac în pungă Nutline de aproape un an dacă nu mai bine. Nu le-am văzut nici prin Brașov când am fost, acum sunt prin Galați cu niște treburi și nici aici nu par a se găsi (ce-i drept, n-am bifat decât un magazinaș de cartier și un Carrefour Market), dar oricum, erau omniprezente. Într-o vreme chiar…
Idee de business
Femeile aflate la cumpărături sunt vulnerabile la tot felul de stimuli. Chiar dacă nu au plecat să-și cumpere ceva anume atenția le este permanent atrasă de diverse obiecte de uz vestimentar și nu numai. Și sunt extrem de vulnerabile la orice reducere chiar dacă e fictivă (și de cele mai multe ori este) sau nu. Bărbații în schimb sunt mai stăpâni pe ei înșiși, nu cedează atât de ușor. În plus bărbații nu prea se abat de la scopul stabilit încă dinainte de-a intra într-un magazin. Mai suntem și noi vulnerabili la gadgeturi sau diverse jucării (asta pentru că noi rămânem perpetuu niște copii) dar și acolo studiem avantajele și dezavantajele fiecărei opțiuni înainte, cântărim cu atenție toată situația și abia apoi alegem. Și cu toate acestea există niște momente în viața bărbaților în care sunt cu adevărat vulnerabili la orice stimul din exterior. Acela este momentul în care stau în fața magazinului de haine și/sau pantofi și își așteaptă resemnați perechea. Este momentul în care trăiesc un iureș de sentimente amestecate. Sunt și plictisiți dar și înspăimântați de cât va fi bonul de la casă, ușor speriați de faptul că vor trebui să treacă prin tirul întrebărilor “îmi stă…
Inginerii și dragostea pentru scule
Discutând cu Bogdan la telefon despre un Cisco Email Security Appliance și despre jucatul pe așa ceva am încheiat conversația cu următorul dialog : Bogdan: “Băi, recunosc, îmi place scula!” Eu: “Băi și mie îmi place scula” (în timp ce Bogdan realizase brusc ce-a zis). Pauză stânjenitoare că realizez și eu ce-am zis… Bogdan, încercând să spargă vraja gay apărută atât de inocent în conversație : “E bine măcar că am spus-o amândoi” Cred că nici dacă ieșeau unicorni multicolori prin difuzorul de la telefon momentul ăsta nu putea deveni mai gay. Deși n-au fost decât doi ingineri exprimându-și dragostea lor pentru niște scule metalice. Err, scule de înfipt în rack. Err, scule tehnologice. Mă rog, înțelegeți voi.
Weekend horror
Weekend-ul ăsta am avut o ieșire la munte cu oamenii din facultate. La temperaturile anunțate în București pe undeva mă bucuram că ajung într-o zonă în care este posibil să-mi fie chiar ușor friguț. I had no idea… Locul ales pentru cele 2-3 zile a fost Cabana Voina, undeva pe la 20 de km de Câmpulung Muscel. Exceptând faptul că treci prin Pojorata-Lerești, sat plin de țigani, zona este extrem de frumoasă și accesibilă tot timpul anului. Chiar și cabana Voina, situată pe malul râului (Râul Târgului), te îmbie la relaxare în sânul naturii. Prin urmare părea firesc ca imediat ce-am parcat mașina în fața cabanei să mă așez la terasă și să mă relaxez cu o bere rece în față. Numai că relaxarea aia n-a ținut decât vreo 5 minuțele până când am constatat că nu am nici un fel de semnal pe telefonul mobil și 5 minute mai târziu s-a transformat într-un coșmar când am constatat că nu avem nici internet. Ce suflet hain și hapsân s-a gândit că e o idee bună să iei ~70 de oameni care trăiesc în preajma internetului și să-i arunci așa în sălbăticie departe de orice urmă de civilizație ? Nu e…
Mămăligă – The Movie
Uitându-mă aseară la creația artistică cea mai de seamă a lu’ Groparu, adică filmul Usturoi, nu am putut să nu remarc faptul că prin distribuție apar membri de seamă ai blogărimei transilvane. Și m-am gândit că nah, lenți, lenți da’ ne-au luat-o în față ardelenii ăștia și au film reprezentativ. De ce n-am avea și noi o super-producție bucureșteană în care să folosim talentele care locuiesc prin București. Așa că peste noapte am și visat scenariul. Crivăț, în rolul unui interlop brăilean din clanul Mămăligă vine “la capitală” ca să scoată niște brăilence la produs pe malul Dâmboviței. Găsim noi aici și niște tinere talente blogerițe brăilence, eventual unele cu țâțe proaspăt puse pe barter ca să avem și niște nuditate parțială. Este ajutat evident de alți brăileni (e plin Bucureștiul de ei) pentru că se știe, brăilenii sunt ca evreii, se ajută între ei. Numai că aici intră în conflict deschis cu un mafiot mai vechi al locului, tătaru’ Cetin ajutat de bulgarul Petcov, mare maestru al bricolajului (cu o șurubelniță și un patent rezolvă toate problemele, de la eliminatul cadavrelor până la extragerea de informații). Și pentru că trebuie să avem și-o poveste de dragoste tragică, vom avea…
Cei de la Pasărea Colibri aveau o melodie numită “Puterea obișnuinței” care se aplică perfect pe ideea că trebuie să…