Am de ceva vreme o scârbă vecină cu disperarea văzând specimenele care-au umplut România. Mârlani, fufe proaste, tot tacâmul. Mă gândeam zilele astea cam cât de viabilă ar fi soluția lui PigBrother cu meritocrația dar din păcate e de-a dreptul utopică. Cel puțin câteva sute de ani de-acu’ încolo. Că atunci o să fie toată populația la fel de tâmpită și n-o să mai conteze prea mult.

Alternative prea bune n-avem. Nu poți civiliza peste noapte un popor crescut cu manele, cu creierul spălat de tabloide și OTV și obișnuit să trateze educația, cultura și munca cinstită cu un dispreț total. Putem să ne ascundem, putem să fugim din țară, putem să ne facem că nu-i vedem dar o să ajungem într-un moment în care-o să fie peste tot la fel.

Și-acum ajung la o poveste cu tâlc. Mai acum 2-3 ani mă întorceam seara acasă cu transportul în comun. La Eroilor m-am urcat într-un autobuz gol și așteptând să plece din stație (era la capăt) mi-am îndesat căștile în urechi. Au urcat în autobuz 3 pușlamale pe la 15 ani care au început să se înjure și să se scuipe undeva în spatele autobuzului. Evident, pe lângă ei mai erau și alții pasageri care s-au făcut că nu văd și i-au ignorat total. La un moment dat unul din ei a tras o flegmă pe un scaun gol din autobuz greșind ținta. Puștiul de lângă scaunul “contaminat” s-a ridicat și-a plecat de acolo și s-au mutat toți trei undeva mai spre mijloc. I-am mai lăsat aproximativ un minut după care m-am ridicat, am scos din buzunar pachetul de șervețele, i l-am întins pușlamalei care flegmase și i-am zis să șteargă. A bânguit ceva speriat, a scos un șervețel, a șters bine scaunul și mi-a adus pachetul înapoi. Restul călatoriei au stat liniștiții pe scaune.  Partea cea mai proastă în toată povestea asta este că, în momentul în care m-am luat de puștiul respectiv, restul călatorilor din autobuz s-au uitat la mine de parcă aș fi avut o problemă mentală gravă. De parcă eu aș fi fost anormal și fără prea multă minte și n-ar fi trebuit să fac asta.

Asta am ajuns să facem toți, zi de zi. Să ne obișnuim să ignorăm nesimțirea și proasta creștere și să fim absolut debusolați atunci când cineva nu face asta. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să vad tot în transportul în comun scene în care un om mai în vârstă se apucă să facă observație unor pușlamale și este singurul care face treaba asta. Ba câteodată mai sare câte-o cață cu gura pe bătrân zicându-i că n-are minte și că ar trebui să stea în banca lui. De multe ori, obosit fiind, m-am trezit eu însumi gândind același lucru. “Ce l-o fi apucat și pe boșorogul ăla să facă scandal. N-avea ce face ?” Doar ca să realizez mai târziu că bătrânul făcea ceea ce-ar fi trebuit să facem cu toții. Să amendăm cumva derapajele de la normele bunului-simț. Să fim parte din societatea care-și modelează cetățenii și care impune reguli de bună-purtare.

Nu vom reuși să ne izolăm de “mârlănie” și să ne construim o “țară” numai a noastră. Avem însă mai multe șanse de reușită dacă reușim să le batem obrazul îndeajuns de usturător pentru ei încât să învețe ceva din asta. Pornind de la bun-simț, de la niște norme sociale clare,  e mult mai simplu să treci mai departe și să-ți educi cetățenii și pe alte planuri. Respectul față de profesori, față de oamenii care au merite clare într-un domeniu (oricare altul decât fotbalul, șmenurile și spartul capetelor prin baruri) o să ajute la stabilirea unei ordini în care poate vom scăpa de personaje precum “alamanahe” sau “jiji”.

One can only dream…