M-am uitat la Vinyl de la primul episod din motive de Mick Jagger + Martin Scorsese. Însă, așa cum zicea și Vali, s-a cam lălăit rapid acțiunea și acum mărturisesc faptul că mă uit mai mult pentru muzica din serial. Uite-așa am avut ocazia s-o redescoper în penultimul episod pe Dusty Springfield interpretând “Windmills of your mind”. Și trebuie să recunosc, varianta asta sună demențial și o ascult pe repeat de câteva zile pe unde apuc. Melodia a fost compusă de Michel Legrand (versiunea în franceză se numea “Les moulins de mon cœur“) iar versiunea în limba engleză a apărut în “Thomas Crowne Affair” din 1968. Ăla cu Steve McQueen și Faye Dunaway la 20 și ceva de anișori. Bineînțeles nu interpretată de Dusty Springfield ci de către Noel Harrison. Dar în afară de a împărtăși cu voi varianta asta (care variantă repet, datorită vocii lui Dusty Springfield îmi place maxim), vroiam să vă mai arat și o scenă din Thomas Crowne Affair pe care eu mărturisesc c-o uitasem și pe care-am revăzut-o în momentul în care am ascultat pe youtube varianta cântată de Neil Diamond. Scena e aia celebră în care Steve McQueen joacă șah cu Faye Dunaway și…
Concert Timpuri Noi/Partizan
Ultimul concert văzut în formula completă Timpuri Noi l-am văzut cu ocazia ultimului Cisco Expo care-a fost făcut la Marriott și care-a avut petrecere la finalul primei zile (da, pe vremea aia Cisco Expo dura 2 zile și participarea nu costa 150€ ). Asta se întâmpla undeva prin 2007 când trupa tocmai se reunise după câțiva ani de pauză între Iliescu și Artanu. După aia s-au tot certat/împăcat până în zilele noastre. Au mai fost concerte la care-au participat împreună dar n-am avut ocazia să ajung la unul până în seara asta. La ăsta am luat bilete din timp (masă lângă scenă la Hard Rock Cafe ) și așteptam cu nerăbdare momentul. După 2 ore de concert pot să spun cu mâna pe inimă că biletele și-au meritat și ultimul leuț dat pe ele dar că am plecat ușor dezamăgit. Concertul a început (eu așa țin minte, m-am contrazis pe tema asta dar e posibil să greșesc având în vedere că noi tocmai arătam biletele) cu “Perfect”. A continuat cu alte piese clasice din repertoriul formației reunite (Becule, Nămol, Vecina, Tanța, Luca… ). După care au întrerupt abrupt, au urmat câteva momente în care lumea făcea poze cu membrii formației…
St. James Infirmary Blues
Până mâine dimineață când public articolul despre cum se înmatriculeaza o mașină sh în România vă delectez cu niște muzică. Titlul articolului este și titlul unuia dintre cele mai cunoscute blues-uri americane. Originea e neclară dar se pare că este inspirat de un cântecel britanic, “The Unfortunate Rake” sau “The Unfortunate Lad”, despre un soldat care-și cheltuie banii pe curve și moare de boli venerice. Da, trebuie să admiri “optimismul” blues-ului. Variantele sunt cântate iarăși cu versuri diferite, ca orice cântecel de origine populară care se respectă. Nici măcar numele nu este păstrat la fel de-a lungul timpului. Acum am de ales între a prezenta istoria cântecului așa cum a ajuns el la urechile mele sau a prezenta istoria lui cronologic. O să aleg varianta a doua deoarece este mai puțin subiectivă. Prima variantă înregistrată aparține “Fess Williams and his Royal Flush Orchestra“, înregistrată prin 1927. Aveți link-ul către youtube, voi posta aici doar variantele pe care le consider remarcabile. Populară însă a făcut-o genialul Louis Armstrong. În anii ’30, când jazz-ul era rege, a avut o mulțime de interpretări. Din păcate versiunile astea sunt cele mai greu de găsit. Duke Ellington, Don Redman, Irving Mills, Carl Moore, Cab Calloway…
Love is blindness
În ultima plimbare făcută dus-întors spre Brașov am avut în playlist doar Jack White. Și asta în principal din cauza piesei din titlul articolului. “Love is blindness” este o melodie scrisă de Bono folosind pianul pentru (zice-se) Nina Simone (o altă variantă pe care mi-ar fi plăcut s-o ascult) prin 1991. Cântată apoi împreună cu toată formația U2 în sesiunile de înregistrare pentru Achtung Baby a ajuns să fie parte a albumului. Și, aici e părerea mea personală, singurul lucru care face piesa ascultabilă e bucata de chitară a lui The Edge de la final. Varianta lui Jack White a apărut prima dată pe albumul tribut “AHK-toong BAY-bi Covered” (2011) dar a câștigat popularitatea odată cu varianta din 2013 a filmului “Great Gatsby”. Și ascultându-le pe ambele de câteva ori nu pot decât să constat că Jack White pur și simplu reușește să scoată dintr-o piesă relativ banală a celor de la U2 o mică capodoperă. Pur și simplu interpretarea e demențială și n-aș fi zis că White, care nu are o voce extraordinară, poate să-i arate lui Bono “cum se face”. Și, iarăși părere subiectivă și personală, parcă și un pic lui The Edge. Ar putea fi o scuză…
Today I listen
Câteva chestii mișto de ascultat la drum/acasă/oricând. 1. Prima, ascultată via Alex (Subiectiv), e Shine On You Crazy Diamond în aranjamentul Royal Philarmonic Orchestra. Cam singura bucată Pink Floyd care se apropie de original și pe alocuri chiar reușește să mă surprindă suficient de mult încât să pot spune că bucata aia cântată la vioară e demențială. 2. Una clasică. Și ușor de altă factură decât cea de mai sus. The Doors, Been Down So Long de pe L.A. Woman. Unul dintre cele mai mișto albume scoase vreodată. Iar piesa asta arată destul de bine ce era Doors și mai ales ce ar fi putut să ajungă dacă Morrison nu murea ca fraierul. 3. Încă un blues, de data asta ceva mai “proaspăt”. Mai precis Tarbox Ramblers. O revelație “găsită” urmărind Sons Of Anarchy. Piesa de mai jos este una clasică în blues, St. James Infirmary. E atât de veche încât n-a apucat nimeni să pună copyright pe ea și e bazată pe un vechi cântec britanic, “Unfortunate lad”. Hai că reușiți să vă dați seama despre ce-i vorba. 4. Mențiune, că merge foarte, foarte bine vara, încă un clasic, Bob Marley. Cu Kinky Reggae. Știți voi, “I…
Hit vs. hit
După Janis vs. Grace mai propun un mic sondaj. De data asta 2 nume mai puțin cunoscute, ambii născuți în Irlanda. Primul este Andrew Strong. Eh, așa-i că n-a auzit nimeni de el. Dar de “The Commitments” ați auzit ? Este un musical nițel mai atipic (nu are dive care se fâțâie cântând prin peisaj). Andrew avea 16 ani în momentul în care a fost filmat “The Commitments”. Și este vocea care se aude în piesa asta (da, avea 16-17 ani atunci dacă vă vine să credeți): The Commitments – Mustang Sally Al doilea nume este Briana Corrigan, vocalistă în “The Beautiful South” între anii ’88-’94. După “Beautiful South” a urmat o carieră solo dar fără să ajungă foarte cunoscută (cam ca Andrew Strong). Și e vocea feminină din melodia de mai jos. Beautiful South – A Little Time Ambele voci excelente. Ambele produc efectul “Andra”, ăla cu pielea de găină. Și ambii au sfârșit prin a deveni iluștri necunoscuți într-o industrie muzicală plină de impostori. Vouă care vă place mai mult ?
Janis or Grace
Care voce vă place vouă mai mult ? Janis Joplin sau Grace Slick. Încerc să-mi dau seama de punctele forte ale fiecăreia. Grace Slick are o voce mai complexă, inflexiuni vocale și parcă de fiecare dată când o asculți mai descoperi ceva. Janis are vocea aia inconfundabilă și puternică care-ți zburlește părul pe ceafă. Janis Joplin – Me and Bobby McGee Jefferson Airplane – White Rabbit
Today I listen
Unul din motivele pentru care îmi place “Sons of Anarchy” este coloana muzicală de excepție. Am “descoperit” muzică mișto și pe gustul meu în serialul ăsta. Și mulțumită ultimului episod am ascultat azi în mașină piesa de mai jos de vreo 5-6 ori fără să mă satur de ea.
Crăciun fericit !
Și vă las să ascultați colindele mele preferate : Trans-Siberian Orchestra-Christmas eve Bob Dylan – Must be Santa Hai să lăsam grijile pentru câteva zile. Și beau un vin fiert în cinstea voastră. Să ne vedem la anul cu bine !
Seriale
Cu din ce în ce mai puțin timp liber la dispoziție parcă nici nu am mai avut când să arunc un ochi peste toate noutățile apărute în domeniul serialelor tv sezonul ăsta. Cu două excepții notabile. Am descoperit cu puțin ajutor din partea prietenilor “Sons of Anarchy”. Și zău dacă mi-a părut rău. Este un serial excepțional cu o coloană sonoră pe gustul meu. Ca să nu mai spunem de rolurile de excepție interpretate de Ron Perlman și Katey Segal. Primele sezoane le-am urmărit la foc continuu și acum aștept cu nerăbdare ziua în care apare pe torrente cam cum așteptam pe vremuri BSG. Al doilea este Terriers. Care a început mai lejer și nu mă așteptam la început să mă prindă. Dar a facut-o și chiar am înjurat când am auzit că e pe cale de-a fi suspendat după doar 13 episoade. E un serial mai bun decât multe din porcăriile care rulează cu 1-2 sezoane deja în spate. Pe la sitcom-uri, exceptând “Two and a half men” mă mai uit și pe la “Blue Mountain State”. Asta în amintirea seriei “Porky’s”. În rest nu văd nimic notabil și chiar mă gândesc cu groază că mai am de așteptat…
Și totuși…
…încă valabil după mai bine de 45 de ani. Bob Dylan – The Times They Are A Changin’ Come gather ’round people Wherever you roam And admit that the waters Around you have grown And accept it that soon You’ll be drenched to the bone. If your time to you Is worth savin’ Then you better start swimmin’ Or you’ll sink like a stone For the times they are a-changin’. Come writers and critics Who prophesize with your pen And keep your eyes wide The chance won’t come again And don’t speak too soon For the wheel’s still in spin And there’s no tellin’ who That it’s namin’. For the loser now Will be later to win For the times they are a-changin’. Come senators, congressmen Please heed the call Don’t stand in the doorway Don’t block up the hall For he that gets hurt Will be he who has stalled There’s a battle outside ragin’. It’ll soon shake your windows And rattle your walls For the times they are a-changin’. Come mothers and fathers Throughout the land And don’t criticize What you can’t understand Your sons and your daughters Are beyond your command Your old road is Rapidly agin’….
Today I Listen
Săptămâna asta am avut pe playlistul din mașină albumul lui Caro Emerald. O voce inițial auzită pe la radio Guerilla și căutată apoi pe net. Albumul a apărut la sfârșitul lui ianuarie și sună binișor. Dar mi-a adus aminte de-o mai veche feblețe a mea, Ambrosia Parsley (Shivaree). Care-a ajuns și ea să împartă memoria mp3 playerului cu Caro Emerald. Care vă sună mai bine ? sau Săptămâna viitoare trecem pe chestii mai “oldie but goldie”. Cum sună Joplin și Grace Slick ?
Cei de la Pasărea Colibri aveau o melodie numită “Puterea obișnuinței” care se aplică perfect pe ideea că trebuie să…