Până mâine dimineață când public articolul despre cum se înmatriculeaza o mașină sh în România vă delectez cu niște muzică.

Titlul articolului este și titlul unuia dintre cele mai cunoscute blues-uri americane. Originea e neclară dar se pare că este inspirat de un cântecel britanic, “The Unfortunate Rake” sau “The Unfortunate Lad”, despre un soldat care-și cheltuie banii pe curve și moare de boli venerice. Da, trebuie să admiri “optimismul” blues-ului. Variantele sunt cântate iarăși cu versuri diferite, ca orice cântecel de origine populară care se respectă. Nici măcar numele nu este păstrat la fel de-a lungul timpului.

Acum am de ales între a prezenta istoria cântecului așa cum a ajuns el la urechile mele sau a prezenta istoria lui cronologic. O să aleg varianta a doua deoarece este mai puțin subiectivă.

Prima variantă înregistrată aparține “Fess Williams and his Royal Flush Orchestra“, înregistrată prin 1927. Aveți link-ul către youtube, voi posta aici doar variantele pe care le consider remarcabile.

Populară însă a făcut-o genialul Louis Armstrong.

În anii ’30, când jazz-ul era rege, a avut o mulțime de interpretări. Din păcate versiunile astea sunt cele mai greu de găsit. Duke Ellington, Don Redman, Irving Mills, Carl Moore, Cab Calloway și mulți alții. Varianta lui Cab Calloway apare în filmul de animație Betty Boop – Snow White. Și e una dintre cele mai creepy versiuni. Desenele animate de pe vremea aceea erau în mod clar rezultatul unor bad-trip-uri.

Prin anii ’60 o cântă și The Animals, The Standells, Lou Rawls sau Bobby Bland :

Și apoi cântată de mulți, mulți alții. Van Morrison, Arlo Guthrie (îmi place varianta lui Guthrie dar doar datorită vocii lui), Joe Cocker (o versiune extrem de mișto iarăși), Hugh Laurie (din păcate prea clasică interpretarea) și, surpriză maximă (pentru că nu știam versiunea până când n-am făcut documentarea pentru articol), The White Stripes (cu una din versiunile FOARTE, FOARTE apropiată de cea cântată de Cab Calloway în clipul de mai sus):

Versiunea preferată însă a acestui blues clasic este și cea cu care-am ajuns să-l cunosc. E interpretată de Tarbox Ramblers (un nume care nu știu dacă spune ceva multora). Am ajuns la Tarbox datorită “Sons of Anarchy”, unul din serialele cu muzică extrem de mișto (ar mai fi Californication, Treme). Și le ascult de multe ori pe repeat muzica dar St. James Infirmary a lor e preferata mea. În paranteză, solistul seamănă cu un profesor de chimie când îl vezi la față (da, fix la Walter White făceam trimitere).