Vorbitorii de limba engleză au o expresie care mie îmi place mai mult decât asta a noastră și anume “a half-assed job”. Parcă surprinde mai bine lucrul făcut în grabă și neterminat.

După aproximativ 44 de ani de comunism românii au ieșit în stradă în decembrie 1989. Revoluție, lovitură de stat, încă nu se știe nici acum. Cert e că majoritatea celor care-au ieșit în stradă n-au ieșit de bine ce le era ci mai mult de foame. Însă în punctul ăla în loc să existe o lege a lustrației și să începem să construim o țară fără oamenii care-au fost parte a sistemului, România l-a luat în brațe pe Iliescu alegându-l cu două mânuțe ca președinte în noua democrație instalată. După aia înc-o dată prin ’92 până în ’96 și pentru că le-a plăcut atât de mult, a treia oară în 2000 dar acolo măcar aveau o scuză că alternativa era Vadim, acest Trump autohton care era măcar cult.

Hai să spunem că oamenii imediat după revoluție erau mai confuzi, încă nu le venea să creadă că n-o să mai fie nevoiți să mănânce pelete de creveți vietnamezi, puii “frații Petreuș” cu 6 gheare și 3 gâturi, “adidașii” de porc și alte delicatese. Așa că în primă fază n-au mârâit când șleahta de partid s-a instalat în fruntea țării. Însă prin vara anului ’90 s-au trezit suficient de mulți încât să iasă din nou în stradă. Și ăla cred că este momentul definitoriu pentru ceea ce s-a întâmplat la noi în țară în ultimii 27 de ani. Ăla a fost momentul în care populația țării ar fi putut îndepărta complet foștii nomenclaturiști de la conducerea țării și ar fi pornit un drum către o țară în care foștii comuniști să nu aibă un cuvând de spus în politică. Însă majoritatea populației a fost de-o lașitate înspăimântătoare.  Partidul aflat la putere a dezinformat, au găsit droguri, armanent și mașini de scris pe la PNȚ, au chemat minerii să planteze panseluțe iar populația l-a aplaudat călduros pe Iliescu că i-a salvat din ghearele golanilor și l-au votat nou cu două mânuțe (să ne înțelegem, au ieșit 72% la vot și din ăștia 61% l-au votat pe Iliescu). În 1990 aveam 11 ani și țin minte și acum cum unul din vecinii de pe lânga bloc, un băiat mai mare, student, a rămas paralizat de la brâu în jos după ce s-a întâlnit prietenește cu minerii. Astăzi încă sper să apuce Iliescu ziua în care să se închidă ușa celulei în spatele lui.

După aia încet, încet s-a întins partidul peste tot, a apărut nobilimea locală, baronii de X, au dispărut fabrici, păduri, case, terenuri, s-au făcut privatizări pe un leu/euro/dolar și în mare “străinii ne-au furat țara” nu politicienii au vândut-o pe bucăți.  Treceam în revistă perioada în care PSD-ul în diversele lui forme a făcut legea prin țara asta din 1989 până în prezent chiar înainte de alegerile din 11 decembrie. Ce-i drept, când am scris articolul ăla încă speram la un scor mai mic al lor la alegeri și în mod sigur nu m-aș fi gândit că astăzi, la 27 de ani după revoluție să ajung mai mult ca niciodată să regret faptul că m-am născut în țara asta și că am fost atât de tâmpit încât să nu plec când eram mai tânăr. Nu de alta da’ văd că 27 de ani mai târziu încă mai au de furat și în direcția asta nu avem un viitor prea vesel. Învățământul este la pământ, scoatem producții record de analfabeți funcționali la hectar, sanătatea este în colaps (și aici mi se pare că-și cam dau singuri cu tesla-n ouă că riscă să-și omoare fix din bazinul de votanți), autostrăzi n-avem, iar mai nou înjurăm multinaționalele că au venit să investească pe aici. Prezentul nu prea e în regulă iar viitorul nu sună prea bine.

Pentru că România de astăzi este rezultatul trebii de mântuială făcute de părinții noștri în 1989 și 1990. Și suntem în pericol să o lăsam iarăși în dulcele stil românesc “că merge și-așa” și să sughițăm (dacă mai trăim) peste vreo 20-25 de ani.

P.S. Încă nu știu cine e autorul pozei/colajului de mai sus. A circulat pe Facebook și a fost o imagine extrem de sugestivă.