Ne e din ce în ce mai clar în ultima vreme că deși PSD-ul a ajuns să fie vizibil un partid plin de șmenari și incompetenți, alternativele nu sunt luate în calcul deoarece nu reușesc să fie coerente în ceea ce fac. Și asta, în ciuda a ceea ce tot aberează cei din USR pe Facebook, a fost cu atât mai vizibil în ziua ultimei moțiuni de cenzură a PNL, zi în care opoziția din parlament a fost sublimă dar a lipsit cu desăvârșire fiind ocupată să li se fâlfâie de pe balcoanele parlamentului, să împartă floricele sau să facă selfie-uri ca pițipoancele ieșite la plimbare. Teoretic în opoziție avem vreo 2 formațiuni noi, cu oameni proaspeți, neimplicați în mizeriile politice de până acum (mă refer la USR și Ro+) și o curvă ceva mai bătrână, PNL. USR parcă ține să confirme clasica “s-a născut talent dar a murit speranță” și orbecăie de ceva vreme prin politica mioritică nereușind să fie luați în serios. Și până acum mă jur ca am tot încercat să le găsesc circumstanțe atenuante și să zic că uite, sunt singurii pe care-i avem și măcar încearcă să facă ceva. Numai că au avut timp cel…
Ușurel cu discriminarea pe scări
Băieții de la TNR (de fapt doar unul din ei) au scris un articol un pic dincolo de limitele calomniei vis-a-vis de amanta aia tinerică fluturată de Dragnea la congresul PSD. Și așa cum probabil ați aflat la ora asta, ieri au luat o ditai amenda de la CNDC pe toate găurile posibile. La ora la care scriu eu articolul ăsta (adică prin creierii nopții și probabil că-l voi termina dimineață spre prânz), lumea dezbate aprins subiectul peste tot. Cele mai multe voci spun că “bine le-a făcut”, ceilalți, inclusiv eu la un moment dat, am spus că treaba asta ar fi fost rezolvabilă în instanță într-un proces de calomnie nu neaparat de competența CNDC. Dar pentru că îmi place să mă cert cu argumente valide m-am apucat să caut cam care este treaba cu CNDC și cu legislația în vigoare. Hai s-o luăm băbește. Mai întâi să vedem care este competența CNDC și pe baza cărei legi funcționează. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării funcționează pe baza Hotărârii de Guvern nr. 1.194 din 27 Noiembrie 2001 unde printre altele se specifică așa : Art. 1. – (1) Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, constituit în conformitate cu…
O ocazie ratată
Mai ieri apărea tovarașa doamna premier prin presă și anunța ca o zambiluță că statul nu va plăti pensiile înainte de paște ci după, și asta în principal din cauză că dacă le-ar plăti înainte săracii bătrâni ar avea un interval prea mare până la următoarea pensie. Tare mă tem pentru ei că până la finalul anului o să se mai repete schema asta nu de alta da’ statu’ deja se împrumută masiv. Scriam într-un articol nițel mai vechi că eu unul aș vrea să văd cum PSD rămâne la guvernare până la următoarele alegeri parlamentare și nu-i lasă pe alții să scoată castanele fierbinți din foc. Și asta în principal din cauză că altfel nu ai cum să lămurești electoratul cât de toxici sunt. Și uite, în cazul ăsta pensionarii sunt votanți fideli ai celor din PSD, ar fi un moment un ca să înțeleagă unde au greșit. Numai că lecția asta poate fi predată și într-un mod mai uman. Spun asta pentru că am văzut câteva comentarii pe interneți în care oameni tineri anti-PSD se bucurau de faptul că “o să le iasă bătrânilor pe nas votul pro-PSD” și că “așa merită”. Sincer cred că ratăm o ocazie…
Un pic de Mișcare
Da, scriu din an în paște (hă hă), get over it. Și scriu (iarăși) pe temă politică pentru că de alte teme mi s-a cam luat în ultima vreme. Subiectul săptămânii este noul partid lansat de Cioloș. Sincer mă așteptam speram ca măcar ăștia din bula de centru-dreapta, dezamăgiți pe undeva de prestația USR-ului și lămuriți cam ce poate pielea PNL-ului să se bucure ca niște copii la apariția unei alternative. Mai ales când din alternativa asta face parte și Vlad Voiculescu. Reacțiile în schimb au fost dezamăgitoare. De la glumițe legate de sigla cu “+” și comentarii lăsate de români care încă așteaptă un Făt Frumos călare pe un cal alb care să muncească în locul lor pe bani mulți până la niște analize absolut stranii făcute de oameni de la care aveam efectiv mai multe așteptări. O să încerc să iau pe rând punctele importante atinse de alții (alea care merită luate în seamă) și să le comentez nițel eu, un neica-nimeni, fără a fi “jurnalist” sau altceva. Este mult prea puțin, mult prea târziu. Sau s-ar putea să fie exact momentul potrivit. Asta rămâne de văzut, mai avem timp până la europarlamentare, pe care eu, din punctul…
Chill the fuck out
Gașca de hipsteri (din care o bună parte nici n-a fost la vot acum un an dar acum o arde pe la proteste pașnice în care fac turul României/Bucureștiului/etc. ) să dă de câteva ore cu curul de pămân pe toate canalele de social media cum că Iohannis i-a trădat și că a pierdut votul lor. Trecând peste faptul că ei, fițoșii, au pretenții de la un personaj politic mai mare decât au de la propria persoană, scapă din vedere și câteva amănunte esențiale. Primul ar fi că, așa cum scrie pe la constituție, președintele desemnează un prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există majoritate, a tuturor partidelor parlamentare. Bun, nu există majoritate absolută în parlament dar aproape, PSD-ul fără ALDE are 46%. Cu ALDE (că sunt în coaliție), au lejer majoritate. Ăștia au venit la Cotroceni împreună, au propus un prim-ministru împreună. Restul nici dacă strâng toți rândurile (și nu le strâng că se ceartă ca chiorii între ei) tot nu ajung la o majoritate parlamentară. Și în plus nici n-au venit la consultări împreună să propună o soluție comună, au venit toți separați. PNL-ul a ținut coada sus că vrea…
Dictatura majorității
Partea proastă în ceea ce mă privește este că deși sunt optimist de felul meu, din cauza naturii de inginer am întotdeauna tendința să mă întorc la cifre. Și oricât aș vrea eu să sper că vom reuși să mai urnim țara asta într-o direcție bună, “cifrele nu minte”. La protestele din februarie anul curent (unde apropos, am bifat și eu lista de prezență) au fost estimați aproximativ 150 000 de bucureșteni. Un total de vreo 500-600 000 la nivel de țară dar o să compar doar cifrele cele mai optimiste din București ca să realizați de ce nu prea sunt motive de optimism. Aș putea să o tai rapid și dureros și să remarc că până și Nicușor Dan a strâns 175 000 de voturi în București deci nici măcar toți votanții lui n-au ieșit în februarie la proteste. Dar hai să presupunem tot de dragul discuției că votanții lui Nicușor Dan au ieșit până la ultimul om pe stradă în februarie. Oamenii ăia, ăia 175 000, reprezintă aproximativ 10% din persoanele cu drept de vot din București ( aproximativ 1 788 000 conform BEC). Prezența la vot a fost de 33,3% ceea ce înseamnă că 66,7% au preferat…
Treabă de mântuială
Vorbitorii de limba engleză au o expresie care mie îmi place mai mult decât asta a noastră și anume “a half-assed job”. Parcă surprinde mai bine lucrul făcut în grabă și neterminat. După aproximativ 44 de ani de comunism românii au ieșit în stradă în decembrie 1989. Revoluție, lovitură de stat, încă nu se știe nici acum. Cert e că majoritatea celor care-au ieșit în stradă n-au ieșit de bine ce le era ci mai mult de foame. Însă în punctul ăla în loc să existe o lege a lustrației și să începem să construim o țară fără oamenii care-au fost parte a sistemului, România l-a luat în brațe pe Iliescu alegându-l cu două mânuțe ca președinte în noua democrație instalată. După aia înc-o dată prin ’92 până în ’96 și pentru că le-a plăcut atât de mult, a treia oară în 2000 dar acolo măcar aveau o scuză că alternativa era Vadim, acest Trump autohton care era măcar cult. Hai să spunem că oamenii imediat după revoluție erau mai confuzi, încă nu le venea să creadă că n-o să mai fie nevoiți să mănânce pelete de creveți vietnamezi, puii “frații Petreuș” cu 6 gheare și 3 gâturi, “adidașii” de…
Sindromul Stockholm
Pe 23 August 1973 Jan Olssen, un pușcăriaș evadat împreună cu un prieten și niște arme s-a decis să jefuiască una din cele mai mari bănci din Stockholm (Kreditbanken). În timpul operațiunii ceva nu a mers conform planului și cei doi tâlhari i-au ținut captivi pe cei 4 angajați ai băncii timp de 131 de ore. Cinci zile jumate în care cei doi au torturat ostaticii împletindu-le vestuțe cu dinamită și jucându-se cu ștreangul pe lângă ei. Ulterior, ostaticii bucuroși de asemenea tratament au rămas profund recunoscători și i-au votat timp de 30 de ani. Ah, nu, stai, asta-i din alt film. Una din angajatele băncii s-a logodit cu unul din atacatori în timp ce alta s-a ocupat să strângă bani pentru apărarea lor. Toți cei 4 au refuzat să coopereze cu autoritățile ba chiar s-au temut de poliție și le-au luat apărarea agresorilor. Absolut fără nici o legătură cu paragraful de mai sus duminica asta m-am decis să particip la alegeri în calitate de observator independent. De la Colectiv încoace am încercat să-mi impun un simț civic mai pronunțat și să încerc să fiu mai puțin egoist în ceea ce privește realitatea ce mă înconjoară. Prin urmare m-am prezentat…
Filme de “sezon”
Nu știu voi dar pe mine, după dimineața de azi, m-a apucat un chef nebun să mă uit la filme distopice. Am câteva deja pe listă de revăzut da’ mi-ar prinde bine și recomandările voastre. Evident, primul pe listă este “Idiocracy“, filmul profetului Mike Judge. Deja îl avem ales pe președintele Camacho. O să sar peste “Soylent Green“, brusc ăsta pare o utopie prea frumoasă ca să mai ajungă realitate. Mai avem “A boy and his dog“. Am mai scris despre el, este filmul perfect de văzut împreună cu prietena/soția, mai ales dacă aveți și câine. Francezii lovesc strategic cu “Delicatessen“, un fel de “Soylent Green” dar mult mai realist în contextul actual. Ar mai fi “1984” al lui Orwell însă este prea siropos. Poveste de dragoste & shit. Mai bine “Brazil“. “Hunger Games” e prea mainstream, ar fi mers o adaptare după “The long walk” a lui Stephen King. Alte propuneri ?
Aleșii noștri (în cifre)
Am vaga impresie că majoritatea concetățenilor mei au memoria atât de scurtă încât nu prea realizează cine i-a condus din decembrie 1989 încoace. Și din cauza asta m-am gândit că ar fi o idee bună să compilez niște date de prin diverse surse credibile (cum ar fi BEC, știrile din presa vremii despre alegeri, ș.a.m.d.) ca să ne facem o imagine mai de ansamblu. Așa poate realizăm care dintre partide a avut cei mai mulți oameni prin aparatul de stat în toți anii ăștia ca să ne facem o imagine de ce merg lucrurile așa cum merg prin țărișoara noastră. Pentru asta am strâns datele inginerește în 3 tabele. Primul tabel este legat de alegerile locale din România și conține numărul de mandate de primar, de consilieri locali și de consilieri județeni câștigate de partide (nu am găsit peste tot date legate de consilierii locali/județeni) din 1992 până în prezent. Cel de-al doilea tabel este legat de alegerile parlamentare și conține numărul de mandate de senatori și de deputați câștigate de partide din 1992 până în prezent (împreună cu numărul total de senatori și deputați, ca să vă faceți o idee cam cum a crescut numărul acestora de-a lungul anilor). …
Sperăm să crape
Dincolo de miștourile și de caterinca făcută astăzi, reacția redactorului de la Hotnews cu “Sper să crăpi, Victor Ponta” a fost una sinceră și firească în fața unor replici pline de cinism și de nesimțire ale fostului prim-ministru. Și să ne amintim că nu sunt nici primele nici ultimele replici nesimțite pe care le-a avut Victor Ponta sau ceilalți granguri de prin PSD. Să ai nesimțirea ca în preajma împlinirii unui an de la Colectiv să sugerezi că ești o prințesă nevinovată pe care au dat-o răii de tehnocrați jos și că de fapt ăia sunt cei care s-au suit cu picioarele pe cadavrele de acolo este mai mult decât cinic. Este o nesimțire cruntă și ar merita câteva perechi de bocanci de rockeri peste bot. De aia reacția a fost una sinceră și profundă. A fost reacția unui om care și-a pierdut probabil prieteni prin Colectiv, care-a văzut nesimțiți de teapa lui Ponta cum se țin cu cururile de scaune și cum tratează cu dispreț pe oricine nu e în gașca lor. A văzut cum alde Bănicioiu & Co. au mințit în zilele de după Colectiv, au auzit reacțiile lor publice și a adunat o ură care-a răzbucnit în…
Dulce naivitate
După scandalul sumelor umflate pentru achizițiile de prin spitale am avut ocazia să “admir” o grămadă de comentarii pe net care spuneau că a fost doar o greșeală exagerată de cei de la USR și că oricum ăia de la USR au făcut prea mult circ pe tema asta. Chestie care m-a întristat profund pentru că m-a făcut să realizez cât de naivi sunt românii în ceea ce privește mânăriile făcute cu banii publici. Nu de alta da’ am avut “plăcerea” să asist îndeaproape la câteva bișnițuri făcute cu niște spitale și îmi aduc aminte și acum cum managerii spitalelor ba chiar în unele cazuri și secretarele sau oricine de care depindea într-o mai mică sau mai mare măsură acceptarea dosarului pentru licitație sau a achiziției respective, veneau cu tot felul de cerințe de genul “hai, nu putem să umflăm aici suma și să luăm și câteva laptopuri noi pentru mine și x-ulescu”. Sau cazurile în care se cerea direct procent. Deh, rotițele din angrenajul ăstă trebuiau bine unse altfel se gripau. Și cu medicii ăia, directori de spitale, era mai nasol de negociat decât cu un negustor evreu. Așa că de aia nu pun eu botul la scuze din…
Mică lecție de furat banu’ public
A postat astăzi Clotilde Armand pe Facebook despre modul în care se alocă banii publici pentru spitale la PMB. Mai precis a comentat despre faptul că Spitalul Carol Davila vrea să cumpere un echipament Fortigate 100D la prețul de vreo 5892000 de lei. Da, lei noi. Așa cum zice și doamna Clotilde, pe Amazon echipamentul respectiv e vreo 1450 de dolari. Eventual poate fi și mai ieftin dacă partenerii dau un discount ceva. Și pentru că mi s-a părut exagerată suma (vorbim totuși de-o sumă de 1000 de ori mai mare) m-am apucat să mă uit pe documentele primăriei. Și în tabelele cu “lista de cumpărături” am observat că la suma totală este specificat că suma este exprimată în mii de lei. La prețul unitar însă nu există specificația asta. Ori în cazul Fortigate-ului, la preț unitar apărea tot 5892. Preț care este apropiat de costul real al echipamentului (este aproximativ 1450 $ ). Însă uitându-mă mai cu atenție în documentele de la primărie am observat că pe coloana de preț unitar apar prețuri de genul 9 lei pentru un pat de spital, 6 lei pentru un holter, 6 lei o centrifugă și altele asemenea. Deci cineva a belit capul…
Braindead
Dacă vă uitați și voi ca și mine ca mâța-n calendar la știrile de pe mapamond atunci avem cam aceeași dilemă. Și anume “ce naiba i-a apucat pe toți” ? Ei, un nou serial american vine c-o explicație. Serialul e o satiră politică în care o parte din populația din Washington DC, cu predilecție oamenii politici, sunt infestați de niște furnici extraterestre care le mănâncă niște bucăți din creier și îi controlează astfel încât ajung să se certe toți între ei ca idioții. Da, știu, poate părea extrem de stupid însă vă garantez că după 3-4 episoade o să începeți să vă uitați la oamenii noștri politici încercând să vă dați seama dacă nu cumva au aterizat niște furnici din alea și prin România. E haios când nu e trist și e așa de vară. Se cheamă Braindead, este (printre alții) cu Tony Shaloub iar faza extrem de amuzantă este că americanii l-au mutat de pe slotul de luni seară duminica pentru a face loc știrilor despre convențiile partidelor din US pentru alegerile prezidențiale. Ironia este la ea acasă.
(in)utilitatea votului
În cei aproximativ 19 ani de când am dreptul să votez nu-mi aduc aminte să fi lipsit vreodată. Mai întâi am privit exercițiul ăsta la fel cum privește orice adolescent un lucru nou pe care îl poate face brusc, cu un amestec de emoție și inocență, fără a mă gândi cu adevărat la implicațiile pe termen lung. Primele alegeri la care am votat au fost în 2000 și nu reușesc acum să-mi aduc aminte opțiunile avute la locale sau la parlamentare dar știu sigur că la prezidențiale am avut prima grea dilemă pe care o poate avea un alegător, aceea de-a cântări între două rele și de-a alege răul cel mai mic. Se pare că încă de atunci am prins ideea de bază a oricărei democrații funcționale, aceea de a face până la urmă o alegere, nu de a te culca pe o ureche și a lăsa la voia întâmplării această decizie. 16 ani mai târziu românii aleargă după un personaj politic mitologic călare pe un cal alb care să vină să le dea bani de pensii, să le mărească salariile, să îi scape de ratele la bancă, să îi facă tineri și frumoși, să îi plimbe în locuri exotice…
Cei de la Pasărea Colibri aveau o melodie numită “Puterea obișnuinței” care se aplică perfect pe ideea că trebuie să…