Ieri (vineri) evident că n-am mai rezistat și m-a mâncat undeva să-mi găsesc de treabă prin București. Deja 2 zile de stat la pat au fost prea mult. Și da, am stat la pat (că tot nu mă credea cineva în stare), în marea majoritate a timpului cu laptopul închis. Senzația a fost foarte mișto. Aia psihică că aia fizică a fost de tot rahatul.

Oricum, hai să revenim la oile  noastre. Mi-am rezolvat parțial din treburi și prin jurul orei 14 mă îndreptam agale spre casă în mașina mea mică, roșie și personală. Pe splai, mare aglomerație. De obicei când e așa mă înscriu direct pe banda din mijloc din timp ca să nu stau după aia să mă milogesc de alțiii să intru. La un moment dat încep să am o ușoară senzație de claustrofobie. Mă uit în stânga mea, o brunețică drăguțică, gen pițipoancă, amantă de patron încă neafectat de criză, călare pe-un Land Rover verde închis. Tocmai o înjurasem nițel mai devreme că făcea slalomuri prin fața mea fără să folosească bățul ăla de-i zice semnalizare. În dreapta un Hyundai (nu rețin modelul exact) SUV. Tot mare, tot închis la culoare, tot blocând lumina soarelui. La volan tot o piți, de data asta ceva mai purie și vopsită blond. Bag de seamă că asta deja era nevastă de patron.

Nu știu dacă vă puteți imagina scena. Eu, ditai omu’ (1,84 / 150 kg) într-o mașină mică și roșie (VW Polo), prins între 2 din astea. Am simțul umorului așa că am apreciat ironia. În plus am avut și o revelație apropos de faptul că tot mai multe gagici preferă mașinile mari (probabil tot ca să compenseze). Toate astea se întâmplau cu stopul de undeva de departe fiind pe roșu și noi toți cei prinși în trafic, staționând. Cam pe când aveam eu revelația și mai scuipam nițel plămânii din mine ștergându-mă delicat și cu un șervețel pe la muci, coada din față a început să se deplaseze.

Ei, aici vine partea genială. Ambele piți, văzând că eu plec mai greu, s-au hotărât să ocupe banda din mijloc. Amândouă, amândouă în același timp, amândouă FÄ‚RÄ‚ să dea semnal. Nu, nu s-au ciocnit dar meritau. Oricum pe mine m-a bușit un râs isteric pentru că îmi imaginam ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi plecat și eu cu câteva fracțiuni de secundă mai devreme și cu tuse, muci, răceală, alea alea, reușeam să intru și să le lovesc pe amândouă. Știu, n-ar fi fost vina mea. Da’ n-ar fi fost genială plimbarea până la poliție la Candiano Popescu (că deh, eram pe raza sectorului 4 și am mai stat odată vreo 8 ore p’acolo )  ? Cred că râdeau ăia și cu curu’ de mine. Mi-i și imaginam “cum băi nene, ești sigur că asta-i mașina ta ? și n-ai încăput pe sub ele ? Nasol…” Ar fi fost un moment de povestit la nepoți cu siguranță. Ei, acum n-a fost decât de povestit nițel pe blog.

Bun, eu am trecut mai departe râzând da’ alea s-au apucat să se înjure pe geam. N-aveam nici starea fizică și nici nu (mai) eram atât de nervos încât să le mai trimit și eu undeva.