Citeam mai ieri pe Voxpublica un articol semnat de Laurențiu Matei (aka Nenea Lars) uimit în primul rând de modul în care autorul a reușit de data asta să-și ascundă simpatiile politice și să fie cel puțin pentru un moment imparțial. Tema abordata o consider o problemă destul de nasoală la nivel național. Faptul că sunt desconsiderate o serie de meserii de altfel cinstite  ar trebui să ne dea de gândit.

Chestia asta am observat-o prima oară în perioada în care s-au anunțat grevele bugetarilor. Mai toată blogărimea a sărit de cur în sus să înjure bugetarii. Întrebarea la ordinea zilei era “dacă nu vă convine atunci de ce nu vă căutați de muncă în altă parte”. Cred că-i o abordare greșită. În orice meserie există oameni care-și fac treaba din vocație și oameni care-o fac obligați (că asta au învățat, că nu se pricep la altceva, etc.). Chestie valabilă și în munca la stat și în multinaționale și în firmele mici. Problema mare la noi este că sunt din ce în ce mai puțin oameni care fac treaba din vocație. De vină sunt și salariile mici și sistemul, birocrația și metodele învechite sau legile fără nici o legătură cu realitatea. Dar de vină este și mentalitatea noastră. Câți copii cunoașteți care vor să se facă polițiști, pompieri sau doctori ? Poate doar până la o vârstă fragedă la care se mai joacă cu mașinuțele. Mai târziu nu mai e “cool”. Devine “cool” să se facă fotbalist, fotomodel, șmecher de Dorobanți. Pentru că astea-s valorile pe care noi le promovăm peste tot. Sistemul medical e înjurat la grămadă și cu șpăgari și cu medicii buni care pierd zile și nopți în spitale, sistemul de învățământ la fel. Nu știu dacă a mai rămas o meserie pentru care trebuie să ai vocație și care să fi scăpat de înjurături.

Să facem o comparație cu modul în care sunt tratate meseriile astea în alte țări. Statele Unite fac o adevărată propagandă în filme. Polițiștii săraci și cinstiți care luptă de partea binelui, doctori, profesori, toți sunt portretizați în așa fel încât oamenii care practică meseriile respective să fie mândri de ceea ce fac. Și aș fi zis că toate astea sunt doar povești de adormit copiii și că sunt și la ei la fel ca la noi. Dacă n-ar fi existat un 11 septembrie 2009 în care toată lumea a putut vedea modul în care s-au mobilizat.

Nu pot pretinde că știu cum este să lucrezi în silă pentru un salariu mare. Asta pentru că, spre norocul meu, eu câștig bani făcând ceea ce-mi place. Puțini, mulți, nu contează. Trăiesc decent nefăcând compromisuri. Muncesc și în sistemul bugetar și în cel privat și am văzut și auzit destule încât să-mi dau seama că nu oamenii cu care avem contact zi de zi în instituțiile publice sunt principalii vinovați. Și că o vorbă bună la momentul potrivit ar putea cântări destul de mult pentru moralul unui angajat prost plătit. Majoritatea banilor nu ajung la cei care chiar își fac treaba. Ajung să fie cheltuiți prost pe o birocrație stupidă și pe lefurile unor șefi incompetenți montați pe criterii politice în posturi cheie.

Uităm mult prea repede că nu oamenii din prima linie sunt de vină. Și asta s-ar putea să ne coste pe termen lung (dacă nu ne costă deja).