Evreul tot evreu…

… românii tot români.

Cam așa aș putea să rezum experiența avută la concertul lui Bob Dylan din seara zilei de ieri. Concertul a început (așa cum îi stă în caracter lui Dylan) la ora 20:30 FIX.  Numa’ că organizatorii s-au gândit că-i suficient să deschidă DOAR 3 uși la Sala Palatului pentru acces și coada formată a fost catalizatorul unui lanț de întâmplări care-au transformat un concert așteptat de subsemnatul de ceva vreme (am ratat concertul anterior de acum câțiva ani) într-o experiență ușor neplăcută.

În primul rând când am intrat în sală ( 20:38) era întuneric beznă și idolul adolescenței mele cânta prima piesă din concert. Nici nu mai știu care era din cauza șocului. Și dă-i și plimbă-te cu lumina de la mobil printre rânduri ca să-ți găsești locul. Nici o șansă, așa că ne-am așezat pe alte locuri, undeva prin sectorul B. Am apucat să mă relaxez până în momentul în care am început să mă gândesc că o să am de furcă cu eventualii posesori ai locurilor respective.

De la intrarea în Sala Palatului am apucat să admir hoarda de VIP-uri și fufe venite cu invitații. Am avut ocazia să respir aer din același metru cub cu Loredana Groza, Adrian Sârbu, Dan Chișu, Mirabela Dauer și remorcile ăstora. Ca la orice concert de bon-ton și la ăsta era plin de fițe și figuri. De la hipserii veniți “să-l bifeze și pe ăsta” până la ăia care n-au învățat până acum că dacă vii cu aparatul de fotografiat la tine ai toate șansele să-l donezi pentru o cauză nobilă unor băieți cu cefe late de la securitate.

În interior cam la fel. O tanti creață și blondă, cu un pas spre vârsta a 3-a s-a apucat să comenteze când ne căutam locurile de stat jos. 2 fufe proaste și un papagal așezați în spatele nostru au vorbit TOT concertul și au stat cu ochii în telefonul mobil. Ah, pardon, nu CHIAR tot concertul, s-au oprit pe la final când n-am mai rezistat eu și m-am întors la ei să le zic vreo două de dulce. Un Marius Tucă din sectorul A își învârtea prin aer niște tricouri. Și vreo sută de români făceau poze cu blițul în mod repetat deși li se spunea să nu facă asta.

În rest a fost frumos. Vocea lui Dylan sună la fel ca pe orice casetă/cd/vinil. Însă e o altă experiență să fii în același spațiu cu unul din cei care au influențat atât de mult muzica din ultimii 50 de ani. Iar restul formației, pianul și muzicuța lui Dylan au sunat extrem de bine în Sala Palatului.

A venit, a început la fix, a făcut o pauză fix la jumătatea timpului, s-a întors pentru un bis și dus a fost. Ca o mașină bine pusă la punct. Nici nu apucasem noi să ne îndreptăm spre ieșire că a și apărut un grup de minions care strângeau aparatura. Și îmi povestea frate-meu, care a preferat să aștepte și să nu se împingă cu restul pe uși că nițel mai târziu organizatorii stingeau și luminile din sală. Deh, consumau curent degeaba. Sau poate vroia Dylan să mai apară 2-3 minute pentru încă-un bis scurt.

 

Leave a Reply

Next ArticleFargo