Pe undeva pe Facebook Dorin a pus mai ieri o postare (o aveți sub paragraful ăsta ) în care, după ce pune un colaj de-al lui “Blondu’ de la Timișoara” întreabă poporul cu ce-i mai prejos sus-numitu’ Blondu’ decât Cargo, Iris sau Smiley. Recunosc, eu unul am crezut inițial că trollează (Dorin, dacă îl puneai în locul blondului pe Nicu Paleru de exemplu, mi-ar fi fost mult mai greu să argumentez). Nici acum nu cred că vorbește serios, mai mult ațâță dezbaterea vis-a-vis de recunoașterea manelelor de către publicul larg. Cum i-am răspuns pe ici pe colo în postare dar n-am apucat să argumentez pe larg (deși începusem la un moment dat dar m-am oprit după ce-am trecut de 3-4 paragrafe), am zis s-o fac aici. Că deh, mai bine să rămână scris pe aici decât să se piardă în hăurile Facebook-ului dacă tot mă chinui. Mai întâi de toate să stabilim regulile jocului. Trecem din start peste argumentele subiective. Eu personal nu ascult manele, nici măcar nu mă număr printre cei care spun “nu îmi plac manelele da’ mai ascult pe la petreceri”. Nu, nu ascult absolut deloc în principal pentru că nu îmi place stilul în forma lui…
Țipete second hand
Am stat mult în dubii dacă să scriu articolul ăsta sau nu. Nu de alta dar sunt la vârsta la care majoritatea prietenilor mei au copii și ar putea să nu le pice prea bine părerea unuia care a ales să nu facă asta cu viața lui. Oricum, nu se aplică tuturor ci doar celor care nu par să realizeze că progeniturile lor uneori creează disconfort altor persoane. Dar să explic și contextul nițel. Am fost luni seară la un concert al celor de la “Fără Zahăr”, concert ținut în Cafe Deko. Apropos, frumos în Cafe Deko da’ au o selecție extrem de slabă și de beri și la haleală. Și în condițiile în care aveau eveniment, au lăsat servirea pe umerii unei singure fete, aia săraca de abia făcea față. Dacă mai aveau măcar una vindeau probabil dublu. Revenind, concert “Fără Zahăr”. Public cu pretenții, fițe și figuri. Câțiva copii minori prin zonă (printre care și puștiul extrem de răzgâiat al lui Covei de la Țapinarii care în pauză s-a urcat pe scenă și s-a apucat să tragă de microfoane, începând să zbiere nițel când mă-sa a venit să-l ia de acolo). Majoritatea au fost ok. Excepție făcând 2…
Today I listen
M-am uitat la Vinyl de la primul episod din motive de Mick Jagger + Martin Scorsese. Însă, așa cum zicea și Vali, s-a cam lălăit rapid acțiunea și acum mărturisesc faptul că mă uit mai mult pentru muzica din serial. Uite-așa am avut ocazia s-o redescoper în penultimul episod pe Dusty Springfield interpretând “Windmills of your mind”. Și trebuie să recunosc, varianta asta sună demențial și o ascult pe repeat de câteva zile pe unde apuc. Melodia a fost compusă de Michel Legrand (versiunea în franceză se numea “Les moulins de mon cœur“) iar versiunea în limba engleză a apărut în “Thomas Crowne Affair” din 1968. Ăla cu Steve McQueen și Faye Dunaway la 20 și ceva de anișori. Bineînțeles nu interpretată de Dusty Springfield ci de către Noel Harrison. Dar în afară de a împărtăși cu voi varianta asta (care variantă repet, datorită vocii lui Dusty Springfield îmi place maxim), vroiam să vă mai arat și o scenă din Thomas Crowne Affair pe care eu mărturisesc c-o uitasem și pe care-am revăzut-o în momentul în care am ascultat pe youtube varianta cântată de Neil Diamond. Scena e aia celebră în care Steve McQueen joacă șah cu Faye Dunaway și…
Concert Timpuri Noi/Partizan
Ultimul concert văzut în formula completă Timpuri Noi l-am văzut cu ocazia ultimului Cisco Expo care-a fost făcut la Marriott și care-a avut petrecere la finalul primei zile (da, pe vremea aia Cisco Expo dura 2 zile și participarea nu costa 150€ ). Asta se întâmpla undeva prin 2007 când trupa tocmai se reunise după câțiva ani de pauză între Iliescu și Artanu. După aia s-au tot certat/împăcat până în zilele noastre. Au mai fost concerte la care-au participat împreună dar n-am avut ocazia să ajung la unul până în seara asta. La ăsta am luat bilete din timp (masă lângă scenă la Hard Rock Cafe ) și așteptam cu nerăbdare momentul. După 2 ore de concert pot să spun cu mâna pe inimă că biletele și-au meritat și ultimul leuț dat pe ele dar că am plecat ușor dezamăgit. Concertul a început (eu așa țin minte, m-am contrazis pe tema asta dar e posibil să greșesc având în vedere că noi tocmai arătam biletele) cu “Perfect”. A continuat cu alte piese clasice din repertoriul formației reunite (Becule, Nămol, Vecina, Tanța, Luca… ). După care au întrerupt abrupt, au urmat câteva momente în care lumea făcea poze cu membrii formației…
Cum am petrecut de Robbie Williams
Pentru că s-au umplut biții internetului cu păreri despre cum fu concertul lui RW am zis să nu ratez și eu ocazia de-a face o cronică a minunatului eveniment. Prin urmare vineri seara, cam pe la ora la care corporatiștii porneau agale spre Piața Constituției, subsemnatul ieșea dintr-un supermarket cu trei fiole de vin într-o sacoșă verde de Mega Image. În momentul în care lumea se bulucea la intrare și erau controlați de lichide sau orice altă substanță capabilă să-i susțină din punct de vedere fiziologic câteva ore bune în soare, cele trei fiole de vin erau băgate la rece. Cam pe la momentul la care termina de cântat băiatul ăla de culoare, Lemar, prima din sticle era dezvirginată barbar cu un tirbușon pișcotărit acum câțiva ani buni de pe la GeCad. Pot presupune doar că alea erau momentele în care oamenii prezenți în Piața Constituției începeau să bage primele bucăți de carne în frigiderele celor de la Banca Transilvania și Ursus. Noi mâncam o salată. În momentul în care imaginile transmise de Dolce de la concert arătau în prim-plan niște figuri transpirate am realizat că parcă și mie mi-e un pic prea cald și am mărit cu o treaptă…
St. James Infirmary Blues
Până mâine dimineață când public articolul despre cum se înmatriculeaza o mașină sh în România vă delectez cu niște muzică. Titlul articolului este și titlul unuia dintre cele mai cunoscute blues-uri americane. Originea e neclară dar se pare că este inspirat de un cântecel britanic, “The Unfortunate Rake” sau “The Unfortunate Lad”, despre un soldat care-și cheltuie banii pe curve și moare de boli venerice. Da, trebuie să admiri “optimismul” blues-ului. Variantele sunt cântate iarăși cu versuri diferite, ca orice cântecel de origine populară care se respectă. Nici măcar numele nu este păstrat la fel de-a lungul timpului. Acum am de ales între a prezenta istoria cântecului așa cum a ajuns el la urechile mele sau a prezenta istoria lui cronologic. O să aleg varianta a doua deoarece este mai puțin subiectivă. Prima variantă înregistrată aparține “Fess Williams and his Royal Flush Orchestra“, înregistrată prin 1927. Aveți link-ul către youtube, voi posta aici doar variantele pe care le consider remarcabile. Populară însă a făcut-o genialul Louis Armstrong. În anii ’30, când jazz-ul era rege, a avut o mulțime de interpretări. Din păcate versiunile astea sunt cele mai greu de găsit. Duke Ellington, Don Redman, Irving Mills, Carl Moore, Cab Calloway…
Love is blindness
În ultima plimbare făcută dus-întors spre Brașov am avut în playlist doar Jack White. Și asta în principal din cauza piesei din titlul articolului. “Love is blindness” este o melodie scrisă de Bono folosind pianul pentru (zice-se) Nina Simone (o altă variantă pe care mi-ar fi plăcut s-o ascult) prin 1991. Cântată apoi împreună cu toată formația U2 în sesiunile de înregistrare pentru Achtung Baby a ajuns să fie parte a albumului. Și, aici e părerea mea personală, singurul lucru care face piesa ascultabilă e bucata de chitară a lui The Edge de la final. Varianta lui Jack White a apărut prima dată pe albumul tribut “AHK-toong BAY-bi Covered” (2011) dar a câștigat popularitatea odată cu varianta din 2013 a filmului “Great Gatsby”. Și ascultându-le pe ambele de câteva ori nu pot decât să constat că Jack White pur și simplu reușește să scoată dintr-o piesă relativ banală a celor de la U2 o mică capodoperă. Pur și simplu interpretarea e demențială și n-aș fi zis că White, care nu are o voce extraordinară, poate să-i arate lui Bono “cum se face”. Și, iarăși părere subiectivă și personală, parcă și un pic lui The Edge. Ar putea fi o scuză…
Today I listen
Câteva chestii mișto de ascultat la drum/acasă/oricând. 1. Prima, ascultată via Alex (Subiectiv), e Shine On You Crazy Diamond în aranjamentul Royal Philarmonic Orchestra. Cam singura bucată Pink Floyd care se apropie de original și pe alocuri chiar reușește să mă surprindă suficient de mult încât să pot spune că bucata aia cântată la vioară e demențială. 2. Una clasică. Și ușor de altă factură decât cea de mai sus. The Doors, Been Down So Long de pe L.A. Woman. Unul dintre cele mai mișto albume scoase vreodată. Iar piesa asta arată destul de bine ce era Doors și mai ales ce ar fi putut să ajungă dacă Morrison nu murea ca fraierul. 3. Încă un blues, de data asta ceva mai “proaspăt”. Mai precis Tarbox Ramblers. O revelație “găsită” urmărind Sons Of Anarchy. Piesa de mai jos este una clasică în blues, St. James Infirmary. E atât de veche încât n-a apucat nimeni să pună copyright pe ea și e bazată pe un vechi cântec britanic, “Unfortunate lad”. Hai că reușiți să vă dați seama despre ce-i vorba. 4. Mențiune, că merge foarte, foarte bine vara, încă un clasic, Bob Marley. Cu Kinky Reggae. Știți voi, “I…
Evreul tot evreu…
… românii tot români. Cam așa aș putea să rezum experiența avută la concertul lui Bob Dylan din seara zilei de ieri. Concertul a început (așa cum îi stă în caracter lui Dylan) la ora 20:30 FIX. Numa’ că organizatorii s-au gândit că-i suficient să deschidă DOAR 3 uși la Sala Palatului pentru acces și coada formată a fost catalizatorul unui lanț de întâmplări care-au transformat un concert așteptat de subsemnatul de ceva vreme (am ratat concertul anterior de acum câțiva ani) într-o experiență ușor neplăcută. În primul rând când am intrat în sală ( 20:38) era întuneric beznă și idolul adolescenței mele cânta prima piesă din concert. Nici nu mai știu care era din cauza șocului. Și dă-i și plimbă-te cu lumina de la mobil printre rânduri ca să-ți găsești locul. Nici o șansă, așa că ne-am așezat pe alte locuri, undeva prin sectorul B. Am apucat să mă relaxez până în momentul în care am început să mă gândesc că o să am de furcă cu eventualii posesori ai locurilor respective. De la intrarea în Sala Palatului am apucat să admir hoarda de VIP-uri și fufe venite cu invitații. Am avut ocazia să respir aer din același metru…
Synology NAS
Până mai acum o lună am folosit acasă un NAS (Network-Attached Storage) D-Link. Mai precis un D-Link DNS323, un model destul de vechiuț, “împrumutat” pe termen lung de la Bogdan care-l ținea aruncat pe undeva. A fost de neprețuit pentru home-entertainment împreună cu un media player IcyBox care știe să redea absolut orice format share-uit în rețea. De curând însă am luat (tot de la Bogdan dar de data asta cumpărat) un NAS Synology DS410j. Nici ăsta nu-i ultimul răcnet însă după o lună de utilizare mă simt ca un țăran din evul mediu ajuns brusc într-un Mall. Echivalentul actual ar fi 411j dar nu l-am mai văzut pe stoc pe nicăieri, găsiți doar 411 slim sau 213j (cu 2 bay-uri în loc de 4). Nu stau să-i fac review-ul că nu e jucărie nou-nouță dar o să vă povestesc cum mi-a rezolvat două probleme. 1. De la închiderea Google Reader m-am tot chinuit să găsesc un mod decent de-a păstra feed-urile RSS sincronizate cumva. Toată pleiada de soluții online gen Feedly au un mare minus. Nu au un API și niște aplicații cu care să poți lua offline feed-urile respective. Pentru că nu am și noi voi avea niciodată încredere…
Hit vs. hit
După Janis vs. Grace mai propun un mic sondaj. De data asta 2 nume mai puțin cunoscute, ambii născuți în Irlanda. Primul este Andrew Strong. Eh, așa-i că n-a auzit nimeni de el. Dar de “The Commitments” ați auzit ? Este un musical nițel mai atipic (nu are dive care se fâțâie cântând prin peisaj). Andrew avea 16 ani în momentul în care a fost filmat “The Commitments”. Și este vocea care se aude în piesa asta (da, avea 16-17 ani atunci dacă vă vine să credeți): The Commitments – Mustang Sally Al doilea nume este Briana Corrigan, vocalistă în “The Beautiful South” între anii ’88-’94. După “Beautiful South” a urmat o carieră solo dar fără să ajungă foarte cunoscută (cam ca Andrew Strong). Și e vocea feminină din melodia de mai jos. Beautiful South – A Little Time Ambele voci excelente. Ambele produc efectul “Andra”, ăla cu pielea de găină. Și ambii au sfârșit prin a deveni iluștri necunoscuți într-o industrie muzicală plină de impostori. Vouă care vă place mai mult ?
Janis or Grace
Care voce vă place vouă mai mult ? Janis Joplin sau Grace Slick. Încerc să-mi dau seama de punctele forte ale fiecăreia. Grace Slick are o voce mai complexă, inflexiuni vocale și parcă de fiecare dată când o asculți mai descoperi ceva. Janis are vocea aia inconfundabilă și puternică care-ți zburlește părul pe ceafă. Janis Joplin – Me and Bobby McGee Jefferson Airplane – White Rabbit
Today I listen
Unul din motivele pentru care îmi place “Sons of Anarchy” este coloana muzicală de excepție. Am “descoperit” muzică mișto și pe gustul meu în serialul ăsta. Și mulțumită ultimului episod am ascultat azi în mașină piesa de mai jos de vreo 5-6 ori fără să mă satur de ea.
Gogol Bordello
Al 3-lea concert Gogol Bordello la care ajung și uite că tot am ceva de cârcotit și la ăsta. În primul rând nu cred că Sala Palatului e o sală în care să ții concerte de genul ăsta. În al doilea rând nu se face să pui manele înaintea unui concert de gen. Da, mergea muzică lăutărească (anul trecut au cântat pe aceeași scenă cu Taraful Haiducilor) dar NU manea. Așa că fluierăturile au fost meritate. Și ultima nemulțumire pe listă, românii sunt țărani. Fumau în sală ca la ei acasă și nu s-au simțit nici când cineva (nu eu, eu le-aș fi băgat țigara în cur) le-a atras atenția. Mișto “lounge-ul” Yahoo făcut pentru cei din sectorul A deși cam sărac. N-au avut decât băuturi de metrosexuali (apă plată Evian, Baccardi Breezer, bere de fetițe cu lămuiță, Jaggermeister și un cocktail) iar cei ajunși mai târziu de abia au prins o sticlă de ceva. Să înțeleg că ori n-au avut destulă băutură ori Yahoo a venit complet nepregătită pentru România (unde românul nostru când prinde gratis rupe norma).
Cei de la Pasărea Colibri aveau o melodie numită “Puterea obișnuinței” care se aplică perfect pe ideea că trebuie să…