Iar a venit momentul ăla în viața unui om în care trebuie să-ți pui pe pauză viața, să ceri voie de la serviciu și să fii pregătit sufletește să petreci câteva zeci de minute bune la coadă la Poșta Română.

De data asta am fost mai calm (inside joke, “cocorii au fost de vină”).  Și am urmărit spectacolul grotesc al statului la coadă la Poștă. În primul rând am remarcat că există “veteranii”. Cei care transmit atât de des colete încât se cunosc cu doamna acră aflată de partea cealaltă a tejghelei și se salută încă din momentul în care se intersectează cu privirea. Apoi sunt noobșii care vin pentru prima oară și nu știu prea bine cu ce se mănâncă treaba pe aici. Am avut ocazia fantastică de a asista fix la momentul neinițiatului venit la coadă la coletărie cu un aviz pe care scria “voluminoasă”. A fost ca un deja-vu momentul în care tanti cea acră dădea replica cu “da’ ce, nu e clar că “voluminoasă” se referă la scrisoare voluminoasă, nu la colet ?”. Asta în timp ce, următorului client i-a predat un plic voluminos care semăna suspect de mult cu o scrisoare numa’ că era îndoit.

Vreo 20 de minute mai târziu ajunge în fața acriturii un băiat care părea destul de calm. Normal, fusese afară cu ceva timp în urmă și fumase o țigară. Că doar aveai timp să te duci și până acasă, să gătești, să faci curat eventual să faci și un copil și sa te întorci apoi să-ți reiei locul la coadă. Ajuns în față predă un colet pentru plată ramburs, îi spune acriturii suma pentru ramburs și rămăsese să treacă pe formularul sulii suma cu tot cu cheltuielile de expediție. Moment în care intervine problema, “nu aveți același pix, vă trebuie neapărat același pix”. Eu în momentul acela, de plictiseală, scosesem telefonul mobil și așteptam clipa în care imprimanta matriceala veche de secole urma să-și înceapă cântecul. Vroiam să văd dacă Shazam îl recunoaște pe Skrillex în sunetele armonioase ale imprimantei. Am rămas tâmp cu telefonul în mână și m-am uitat la calendar. Da, eram totuși în 2015 dar idioata de la ghișeu înțepenise o procedură în nuanța de albastru a unui pix. Fascinant moment.

Tânărul a spus că scrie pe responsabilitatea lui cu alt pix și pentru că acritura oricum considera că nu era plătită ca să se certe mai mult de 30 de secunde cu un client, a acceptat. Dupa cântecul imprimantei (nu, nu l-a recunoscut pe Skrillex, poate scoate melodia asta totuși la următorul album), a venit al doilea moment fascinant. Din păcate pentru băiatul cu pixul, tot el a fost victima. Angajata poștei ia frumos coletul așezat de băiat pe tejghea și, fără să-și ridice curul de pe scaun, îl ARUNCĂ undeva în spatele ei. Așa, doar vreo 2-3 metri distanță. Coletul se lovește de perete și apoi cade peste alte câteva colete “aranjate” în acel colț al oficiului. Ăsta de la tejghea rămâne interzis. Recăpătându-și cumpătul câteva fracțiuni de secundă mai târziu o întreabă pe vită de ce i-a aruncat coletul, că totuși conține chestii relativ fragile, componente electronice. Replica ei a fost “da’ ce, credeți că ăia pe mașină o să aibă grija de el  ? Să vedeți ce vi-l aruncă ăia de colo-colo”.  Ăsta, devenit nervos în ciuda țigării îi spune “Dar măcar în fața noastră aici puteați să aveți o mai mare considerație pentru coletele predate”. Iarăși, replica e demnă de un top al nesimțirii “Eh, puteați să-mi spuneți că-i fragil…”

Mi-a fost o milă teribilă de săracul om care-a fost obligat să interacționeze într-un asemenea mod cu poșta. Eu unul mă jur că voi prefera să plătesc curier în plus decât să ajung iarăși pe la ei.

Oare cât o mai fi pân-o privatizează și o face competitivă prin concedierea vitelor de genul ăsta ?