Adică celularul, molecularul, mobilul sau cum îi mai zicem noi românii. Adopt rapid leapșa de la Dan pentru că îmi face o plăcere deosebită să vorbesc despre jucăriile avute de-a lungul timpului.

Nu mai țin minte exact când (undeva prin ’98) a intrat primul telefon în familie dar știu sigur ce model era. Ca să fim noi mai Gică-contra n-am avut Bosch 608 (telefonul cu un succes fulminant în perioada respectivă) ci Philips Diga. Nu pe abonament ci pe cartelă diALOg. A rămas pe cartelă cam un an după care a ajuns într-un final pe abonament, abonament care este în derulare și acum. Undeva prin ’99 am avut și eu primul telefon mobil tot cu cartelă diALOg. Un Philips Fizz (fără nici o legătură cu papagalul din șou-biz de pe la noi). Ditai cărămida cu care mă loveam în ouă de fiecare dată când încercam să mă așez cu el în buzunar.

Câteva luni mai târziu, taică-meu își lua un Ericsson 628 (parcă) iar Philips-ul Diga ajungea la mine. O perioadă am folosit și Diga și Ericsson 628 (le roteam) pentru că taică-meu pusese mâna pe o altă jucărie, Philips Spark. Impresionantă autonomia telefonului ăsta pentru perioada respectivă. Din păcate nu același lucru îl pot spune și despre fiabilitate pentru că a decedat destul de rapid.

O să fac o paranteză acum ca să mai lămuresc un aspect. Taică-meu e un soi de copil mai mare atunci când vine vorba de gadget-uri și în general era foarte greu să te înțelegi cu el pe vremea aia când venea vorba de jucării de genul ăsta (de fapt când venea vorba de orice fel de jucărie). Acum a mai îmbătrânit și nu mai are răbdare să se joace cu noile modele care numai sex oral nu știu să facă. Închidem paranteza.

Philips-ul Diga a fost telefonul la care-am ținut cel mai mult deși într-un top 3 al preferințelor (top care ține seama și de funcționalitate) nu ocupă decât ultimul loc. Era destul de mic și de frumușel (mai ales pe lângă monstrul Fizz) și își făcea treaba excelent. Însă undeva prin 2000 am reușit să-l pierd. De fapt mi-a fost furat din buzunarul interior al unei veste în timp ce mergeam cu un mijloc de transport în comun prin București. Èšin minte momentul pentru că am fost complet bulversat de modul în care-a dispărut și nu reușesc nici acum să înțeleg cum naiba mi l-a furat (pentru că în mod sigur n-avea cum să cadă și să-l pierd). Autobuzul era aproape gol iar eu stăteam cu un amic pe scară. Am stat pe scară aproximativ 3 stații (nu era o oră foarte circulată și cum nu mergeam decât 3 stații, n-am urcat de tot). La a 2-a am făcut loc cuiva să coboare. A fost singura persoană care a trecut pe lângă mine și într-adevăr, timp de o fracțiune de secundă, s-a “frecat” de vesta mea. Dar asta în timp ce cobora din autobuz. În mod sigur ăla a fost momentul în care-a dispărut și telefonul și tare mi-ar fi plăcut să am și eu o asemenea dexteritate…

După Philips Diga a urmat perioada Ericsson. Am avut Ericsson A1018s. Telefon care m-a ținut o grămadă de vreme și la care nu m-a enervat decât ecranul prea mic. Încă mai mergea când am trecut pe următorul, Ericsson 2618.  Asta, deși model mai nou și cu o grafică îmbunătățită, a avut o grămadă de probleme. Într-un final a cedat și așa am trecut la telefonul care este al doilea în topul preferințelor mele de-a lungul timpului. Ericsson T39. Un telefon deosebit de isteț și cu o autonomie incredibilă. Mă ținea bateria câte 2 săptămâni jumate și plecam în excursii fără să-mi car după mine încărcătorul. Știa de bluetooth și infraroșu și avea o agendă impresionabilă. Încă-l mai am și încă mai merge (deși bateria nu mai ține aproape de loc).

După T39 am avut iar o experiență care-a implicat meciuri cu taică-meu. Prin niște prieteni de familie a adus din Italia 2 telefoane LG 8330. Prin 2002 se vindeau în Italia în rețeaua Tre cu cartelă (fără abonament) la niște prețuri extrem de mișto. Românașii noștri au prins schema și cred că s-au cărat cu tirurile mobile vândute pe Tre în România. Într-un târziu și-au dat seama de schemă italienii și au tăiat macaroana. M-am certat multă vreme cu taică-meu pentru unul din mobilele alea (unul era adus pentru altcineva). Într-un final a ajuns la mine.

LG-ul a fost un telefon destul de ok. Nu foarte isteț și destul de puțin prietenos (cu greu puteai să urci chestii pe el) dar făcea poze reușite (primul meu telefon mobil cu cameră) și avea o calitate audio extrem de bună (difuzor extern stereo pentru sonerii). De pe vremea aia îmi țin ca sonerie pe mobil “The Doors – Roadhouse Blues”. Am fost fraier și lacom și m-am întins către un nou model care tocmai apăruse pe la Tre în Italia. LG U880. Am vândut 8330-ul și am dat banii pe ăla. Un mobil foarte mișto dar care n-am reușit de loc să-l decodez în România așa că l-am vândut într-un final.

Cam prin 2005 am trecut și pe abonament la Orange (până atunci am stat numai pe cartelă). Odată cu abonamentul mi-am luat și Sony-Ericsson K750i. Un telefon extraordinar de mișto pe care îl mai călăresc și în ziua de azi și primul în topul preferințelor. Ceva mai târziu mi-am luat pentru abonamentul primit de la firmă (Vodafone) Sony-Ericsson M600i. Telefon despre care am scris și pe blog câteva chestii.

Acum, mai recent, am primit în teste de la Romtelecom – Cosmote și un telefon Nokia 6300. Cu care mă înțeleg destul de greu și am impresia că toate butoanele-s puse pe dos și are nevoie de pași suplimentari pentru a face o acțiune simplă. În plus pozele făcute cu camera foto, deși tot la 2mpx, sunt execrabile pe lângă cele făcute cu K750.

Cam asta-i istoria de până acum a telefoanelor mele. Nu știu ce telefon urmează să-mi iau. Există 2 posibilități. Să merg pe simplitate/comoditate și să iau Sony-Ericsson K810i (unul dintre cele mai reușite modele după părerea mea) sau ceva similar. Sau, din contră, să iau un smartphone cu o grămadă de funcții. Caz în care cred că aștept până apare ceva cu Android la noi. Nu de alta da’s sătul și de Symbian și de Windows Mobile. Iar iPhone nu-mi iau atâta timp cât încă-mi plac femeile…

Leapșa o arunc și eu către Bogdan, Sagesse și Andrei. Let’s see…