Ce-i drept, am descoperit White Stripes cum a facut-o toată lumea, prin Seven Nation Army. Mi-a plăcut sound-ul și am mai căutat și alte melodii. Azi pot să spun că vocea lui Meg White reprezintă unul din motivele principale ale faptului că ascult încă White Stripes și că am considerat experimentul “The Raconteurs” al lui Jack White neinteresant fară soră-sa.
“Icky Thump”, albumul din 2007 m-a dezamăgit din 2 motive. Meg White nu prea se simte și albumului îi lipsește o mică perlă așa cum a avut “Get behind me Satan” cu “Little ghost” și “Elephant” cu piesa de mai jos.
Enjoy.
scorojit February 20, 2008 at 16:48
Ms mult. Postul asta m-a facut sa caut si sa iau toata discografia pentru ca stiu ca-mi placuse Get behind me Satan si acum mi-ai reamintit de ei.
Crown Of Negativity February 21, 2008 at 13:36
Stiu ca White Stripes au un sunet care prinde la public si ritmuri ok, dar oamenii nu au nici o treaba. Instrumentalul in formatia aia e la pamant. Meg e paralela cu tobele, iar Jack parca ar fi invatat sa cante la chitara de o luna si acum improvizeaza. Per total o formatie mediocra…
Meekuu February 21, 2008 at 13:45
Și improvizația are farmecul ei. Tocmai sunetul ăsta “nelucrat” mi-a plăcut la White Stripes. Sună cam ca rock-ul anilor ’60.
ktx February 21, 2008 at 23:44
Mi-a placut mai mult albumul The Raconteurs – Broken Boy Soldiers decat Icky Thump :)
de acesta din urma am si uitat ca-l mai am pe hard :)
Andrei February 28, 2008 at 01:13
eu i-am descoperit cu “fell in love with a girl” si “white blood cells” a fost un album foarte bun, la fel ca si “elephant”, “get behind me satan” sau parte din “icky thump”.
eu l-as contrazice pe Crown Of Negativity si as spune ca Jack White e unul dintre cei mai buni chitaristi din generatia sa. Meg White, in schimb, bate tobele cam simplu, ca un metronom si fara inflorituri, dar asta da farmec formatiei.