Sunt în a doua săptămână la rând când țin training într-o perioadă destul de încărcată în care am făcut treaba asta mai mult decât de obicei. Și resimt un oarecare grad de uzură în privința asta. Adică am mai puțină răbdare, îmi pierd concentrarea mai ușor, mi-e mai greu să mă concentrez și să găsesc o explicație potrivită într-un moment în care unul din cursanți nu prinde cu exactitate ceva.

Am început să aștept perioada de liniște de după. Perioada în care să încep din nou să mă joc cu serverele, să instalez/reinstalez mașini virtuale și să configurez diverse prostii. După o astfel de perioadă de pauză o sa revin cu plăcere la traininguri. Pentru că sunt o persoană norocoasă. Reușesc momentan să îmbin două laturi ale aceleiași meserii și ambele îmi oferă satisfacții deosebite cu rândul. Și sunt absolut conștient că dacă n-aș avea una din ele și n-aș rupe ritmul din când în când aș fi frustrat și nemulțumit.

Și pornind de la mine am început să mă gândesc la cei care fac DOAR treaba asta “for a living”. Nu, nu trainerii ci profesorii. Mă gândeam mai exact la un anumit profesor (nu, n-o să-i dau numele aici pentru că încă mai predă). Și îmi aduceam aminte momentele în care l-am cunoscut prima dată. Era un tip extrem de pasionat și curios în domeniul lui. Ținea tot timpul să se joace și să explice oricui părea vag interesat ce făcea el acolo. Și am descoperit relativ recent cam ce imagine negativă are acum în fața celor care predă. Acum (cel puțin conform “învățăceilor” ) este complet dezinteresat și își face meseria în silă. Undeva pe drum s-a pierdut scânteia aia care avea potențialul să-l facă un dascăl excelent și să insufle curiozitatea și pasiunea. Nu știu ce s-a întâmplat dar e păcat. Și ca el sunt majoritatea dascălilor de acum din școala românească.

Într-o anumită măsură cei care predau prin mediul universitar se pot considera mai norocoși. Au la dispoziție și un mediu în care pot face practic ceva (cercetare) și pot rupe ritmul. Însă nu toți o fac. A nu se înțelege că eu mă compar cu ei. Ceea ce fac eu fac la o scară mult mai mică decât ei dar ideea rămâne aceeași.

Însă ceilalți nu au luxul ăsta. Cei din licee și școli generale fac parte dintr-o specie care se străduiește din răsputeri să supraviețuiască. Cei mai mulți se adaptează la mediu și găsesc formule prin care să-și rezolve frustrările materiale și profesionale. Fac meditații sau găsesc domenii conexe din care să mai câștige un ban. Cei mai mulți sfârșesc prin a fi blazați și doborâți de un sistem de valori care începe să-i privească cu milă în loc de respect și se încolonează la mese oferite gratuit de politicieni analfabeți. Cred că-i poți număra pe degete acum pe adevărații dascăli care nu intră într-una din categoriile de mai sus. Ăia care încă predau cu pasiune pentru meseria lor și pentru care școala și elevii sunt pe primul loc. Ăia cu adevărata vocatie de a fi profesor.

Nu caut să ofer soluții sau sfaturi pentru educația din România. Ci doar îmi pare rău și regret acum momentele din viață în care nu am mulțumit unor astfel de oameni atunci când i-am întâlnit. Și-o fac acum în gând. Dar dacă mai aveți ocazia să dați de astfel de oameni învățați-vă copiii să-i respecte și să le mulțumească pentru ceea ce fac. O să-i ajute să se simtă mai bine.