Într-o bună zi, în cadrul unei întreprinderi din țărișoara noastră dragă, întreprindere care se află în grija statului, hai să-i spunem de acum înainte Institutul de Plantat Bujori, angajații unui departament oarecare s-au trezit că au rămas fără caiete de scris. Că deh, caietele se mai termină și nu le poți folosi la nesfârșit. Au urmat ei procedurile bine gândite și au făcut actele necesare pentru a cere orânduirii caiete proaspete prin achiziție directă, prețul nefiind foarte mare. Fiind bine-intenționați s-au și gândit mai bine și au decis că nu le trebuie neaparat caiete dictando, pot scrie la fel de bine și pe foi albe. Și la o adică din diferența de preț pot primi eventual mai multe caiete. Zis și făcut. Sau mai bine spus, zis și pus pe așteptat.

Au primit răspuns relativ rapid. Un mic întreprinzător local se oferea să le vândă caiete cu foi poleite cu aur la un preț pe măsură. “Nu, noi nu avem nevoie de așa ceva” au strigat în cor angajații noștri. Deși scriau de ceva vreme pe bilețele de tramvai (de fapt cartele, că și la transportul în comun s-a băgat un mic întreprinzător local).

Cererea lor a străbătut mări și țări, a făcut înconjurul pământului și în ceva mai mult de 80 de zile responsabilul cu achiziții (hai să-i spunem George) al Institutului nostru a primit oferta pentru niște caiete dictando la un preț cam piperat (cam de 2-3 ori prețul dintr-o librărie oarecare). Dar situația fiind disperată angajații noștri au acceptat. După alte 80 de zile Institutul nostru primește factura pe care o achită deîndată.
După alte 80 de zile angajații noștri, îngroziti și scârbiți de ce-au facut în ultimele 80 de zile, erau deja la capătul răbdării și întregul departament risca să fie paralizat din cauza aceasta. S-a ridicat problema către responsabilul cu achizițiile și din pământ, din iarbă verde au apărut caietele.

Numai că ce să vezi, nu erau dictando cum fuseseră facturate ci perfect albe. Deja prețul plătit pe ele devenise de vreo 4 ori mai mare. Bașca vreo 3-4 caiete fuseseră deja folosite odată și șterse temeinic c-o radieră. Unul din angajații departamentului nostru, mai curios din fire, s-a apucat să scarme pe interneț detalii despre firma care făcuse această minunată șpârlă. Și-a aflat că firma aparține fiicei domnului George (hai să-i spunem Mihaela). Un alt angajat, mai miserupist din fire, a luat caietele în brațe și le-a refuzat pe motivul că nu corespund facturii. Și așteaptă în continuare caietele promise.

V-am spus că-i o poveste banală. Câți dintre voi nu ați auzit astfel de povești în jurul vostru? Este o poveste complet imaginară (orice asemănăre cu personaje și fapte reale este pur întâmplătoare). Și totuși sună atât de familiar, de banal, de cotidian.

Nu știu voi dar eu mi-aș dori să trăiesc în țara în care o astfel de poveste să fie ceva complet nemaiauzit și simpla născocire a unei astfel de întâmplări să-mi aducă faimă.