Fiecare zi petrecută în afara căminului mă aduce încet, încet cu un pas mai aproape de o agorafobie sănătoasă. De fapt mai curând o sociofobie. Nu de alta da’ situațiile zilnice în care dau de idioți parcă-s din ce în ce mai dese iar idioții sunt din ce în ce mai stăpâni pe ei și mai prezenți.

Să mă explic. Veneam ușor spre casă în mașină undeva imediat după ce se termină splaiul la Unirea. Cum ziceam și în posturile anterioare am eu o manie cu încadratul din timp pe banda care-mi trebuie așa că eram așezat liniștit unde îmi era locul, am făcut dreapta după stopul de la capătul splaiului (încadrat fiind pe banda a 2-a m-am încadrat în dreapta pe ultima bandă ca să fac stânga mai ușor la fântâni). Toate bune și frumoase numai că din dreapta mea văd un Citroen vișiniu că trage încet dar sigur spre stânga peste mine. Semnal ? Ioc. Intenție de-a se asigura că intră dacă nu încetinesc eu ? Nici atât. Calc ușor frâna cât să nu mă lovească dobitocul, ăsta țâsnește în față și trage tare stânga. De data asta calc zdravăn pe frâne și bag podul palmei în claxon. Reacția lui ? O mână scoasă pe geam cu un deget mijlociu victorios arătat mie. Chestie care mă scoate din sărite la maxim. Nu cred că-i ceva care să urăsc mai mult decât idioții care-o comit și în loc să-și ceară cumva scuze sau să fie măcar spășiți, îții mai fac și câte-o fază din asta. Bag din nou palma-n claxon și urlu și un “futu-te-n gură de idiot”. Ä‚sta nu se satură, frânează brusc, cât să intru în el. N-am carnet de 1-2 ani așa că nu prea țin astea. Deja spumeg și dau să ies din mașină să-i fut vreo 2. O taie rapid pe splai făcând slalom printre ceilalții (evident tot fără semnalizare). La primul stop de pe bulevard îl ajung din urmă și intru în paralel cu el.

La volan un puțoi de 18-19 ani c-o țigară-n mână și lângă el o pipiță blondă nițel albă la față. Îl întreb “ție nu ți-e bine ? ai probleme ? vrei să ies la tine și să-ți îndes degetul ăla-n cur ?”. Ä‚sta : “așa și ?” Eu : “dacă te loveam și făceai figurile astea îții dai seama că mâncai nițică tablă în seara asta”. El : “așa și ?”. Moment în care s-a pus verde și m-am lămurit că n-are rost. Bine, nici n-aveam cum să blochez circulația pe bulevard ca să ies din mașină să-l urechez pe dobitoc. N-aveam de făcut decât să înghit în sec și să mă gândesc că ăsta-i unul din multele exponate ale României de mâine. Departe de-a fi un caz singular, departe de-a fi cumva pus la zid de societate și educat să fie altfel. Ca el sunt mulți alțiii și de toate vârstele. Din ce în ce mai mulți. Îndeajuns de mulți încât să mă simt ca o minoritate, ca un “freak of nature” într-o țară plină de tot felul de specimene. Și zilnic mi se confirmă chestia asta. Nu-i deloc ciudat să fi țăran, prost crescut, șmecher, idiot, arogant, ciorditor. E ciudat să arunci o hârtie la coș, e ciudat să-ți ceri scuze, e ciudat să arăți o urmă de bunăvoință celor din jur, e ciudat să arăți o urmă de rușine când ți se întâmplă să greșești.