La ai mei acasa, intr-un bloc de 4 etaje, cu pomi si verdeata in jurul blocului, maica-mea obisnuia (si cred ca inca face asta) sa hraneasca cu boabe de grau sau diverse alte seminte niste gugustiuci aciuati prin pomii din fata balconului. Evident ca, odata indopati, umpleau saraca Dacie a familiei cu rahat. Si mai faceau si victime colaterale, masinile vecinilor.

La un moment dat un bun prieten de familie venit in vizita iese la o tigara pe balcon. Si cum zburatoarele erau invatate deja ca atunci cand cineva iese pe balcon primesc de haleala au venit imediat sa cerseasca. Când i-a văzut veniți cu tupeu in fata lui tipul m-a întrebat ușor amuzat daca orataniile sunt ale noastre.  Aproape instant i-am răspuns că da,  sunt ale noastre. Le dam de mâncare, le curatam rahatul, ce alta definiție mai buna pentru un animal de companie există?

Mi-am adus aminte de momentul respectiv ieri când am văzut pe mașină un rahat de pasare de ziceai ca s-a cacat un pterodactil după ce a halit un brontozaur care i-a picat cam prost la stomac. Era un monstru de rahat care acoperea o buna bucata de geam de la ușa șoferului si era scurs de pe plafon.  Dar aici eu stau pe la unul din ultimele etaje, nu hrănesc porumbei sau alte păsărici si nici mașină nu e in “range-ul”  unui balcon. Cu toate astea frec la geamuri.